În bărcuța de la "Euridice"

ani întregi au încercat să mă dezvețe, reproșul lor era tăios și nu lăsa loc de întors: îmi spuneau că lumea e sătulă de eu, că poezia a fost inundată prea multă vreme cu faptele și rătăcirile lui eu, că am evoluat și suntem prea civilizați să mai vorbim despre ceva cu adevărat important în felul ăsta. copil fiind, eu nu înțelegea o iotă și-o tot dădea cu supărările lui.

dacă au văzut că nu merge așa, au început să țopăie și să-și facă semne, eu se simțea cam stânjenit, eu nu făcuse grădinița și pândea o fată care nu-l mai iubea, dar ei îl simțeau slab, insistau. de-abia ce-și trăgea puțin sufletul eu după toată alergătura dintre muzeu și castel, că începeau să predice, vorbeau despre ceva utilitar, le respingeam elocvența deși mă atrăgea, o țineam una și bună că trebuie să ții la eu, că doar e-al tău și când te doare. iar ei se supărau, și amenințau, și chiar m-au pus la colț, și la un moment dat totul a luat-o razna.

mi-l amintesc pe cel mai strălucitor dintre ei: fugea de eu ca de dracu, îmi explica totul clar, că eu e demodat, e isteric, că-i un mincinos și o scârbă și nimeni nu mai are de ce să-l creadă. știam că îl doare și pe el la fel de mult, așa că nu înțelegeam de ce nu-l lasă pe eu al lui să înjure, să spurce, să-și verse amarul.

cel mai aspru din turmă m-ar fi scuipat între ochi pentru că-n versurile mele de adolescent confuz nu știa vorbi decât eu. nu a mai dat mâna cu mine, mă privea dușmănos, de-abia aștepta să găsească o urmă a scârbei de eu în poemele mele.

apoi bărcuța a început să se zgâlțâne și câte unul să cadă și ei s-au smerit și au luat-o la goană spre nord, unde s-au ascuns în niște chilii și au început să se roage de mama focului. iar după o vreme cel strălucitor a publicat niște poeme din care se vădea că eu îi umpluse capul, și inima, fiecare mădular era plin de-un eu­ cărnos și mândru, cu irizații de zeu aztec, îl năpădise, avea mișcări de iapă tânără-n călduri. iar mănăstirea aia și toată biserica lui ar fi dat în dambla dacă eu nu ar fi fost lăsat odată să se descarce.

așa că eu al lui a scris încă o carte. mă smeresc în fața lipsei lui de smerenie și îi dau dreptate, deși-i târziu, iară poetul acela frumos și sigur pe el ca Pirus din Epir poartă acum o mitră, și are cădelniță și patrafir.