((v))

În feeria americană, un tânăr prinț – așa cum se petrec lucrurile în toate feeriile – e în căutarea unei tinere fete. În momentul în care e cât pe ce să o prindă, ea urcă într-o litieră purtată de patru oameni. În acest moment vrăjitorul inamic trage storurile care protejează interiorul litierei de razele soarelui. Tânărul prinț strigă: „Am văzut-o, e înăuntru, este a mea.” „Nu încă”, îi răspunde vrăjitorul și, ridicând storurile, litiera se dovedește într-adevăr goală. De aici începe de fapt povestea. De la planșeul mobil, cu tijele și contragreutățile lui, un întreg angrenaj e pus în mișcare pentru a disimula suficient de convingător. Mari ramificări de țesuturi cibernetice acoperă oglinzile ca o iederă, ca un mărăciniș delicat. În cele din urmă, dacă totul merge ca pe roate, nu vom mai vedea nimic înafară, și asta ne va aduce împăcare multă. Ne vom bâlbâi uneori în fața necunoscutului dând din coadă ca în fața unui os de-abia dezgropat. Acostarea unei limbi (tot mai străine) în golfuri necunoscute. Afazia și mutismul isteric. Ligheanul murdar în care îți speli mâinile după. Disparițiile neașteptate, nebunia făcându-și iar numărul. Lupii tărcați pe care îi vom întâlni la marginea pădurii, cizmulițele de cauciuc ale iubitei scufundându-se în lacul ăsta care la noapte are să-nghețe. 

 
* după Cum puteți deveni iluzionist (Tururi și trucuri de iluzionism), de A. Iozefini (București, 1991)