Mâna dreaptă se ridică, ia o bilă roșie, o arată publicului ținând-o în vârful degetelor, se îndreaptă spre o pălărie, intră în pălărie și iese din ea fără bilă, ca și cum ar fi depus acolo realmente un obiect, ca și cum, antrenat de obișnuință, spectatorul va admite iluzia, sau, dacă vreți s-o numiți așa, înșelăciunea, dornic să creadă că în pălărie e tot ceea ce ar vrea să ascundă, tot ceea îi este drag și îl face neputincios, și tot în pălărie sunt șesuri și păduri și plaje luminate de un soare roșu, imens, sub care asudă, se luptă, iubesc, tresar și visează niște ființe la fel de vii, de neștiutoare și de perverse, dar de fapt bila nu a fost niciodată introdusă în pălărie, iar lumea aceea a rămas fără soarele său roșu, imens, și nu i-a rămas decât să se usuce și să se sfărâmițeze în beznă, monoton, în bătaia vânturilor deșertice, castelele scufundate, turnurile vechi de o mie de ani implodând sub presiunea unei întunecimi ultime, prin care poți pătrunde doar mânat de vedenii, pentru că niciun fel de vedere nu vede prin zidul acela de întuneric compact, și lumina a devenit bunul cel mai de preț din univers, lumina, tocmai ea, care îți scapă atât de ușor printre degete.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu