Două poeme de Goran Simić

Goran Simić (n. 1952, Vlasenica) este un scriitor bosniac pe care l-am cunoscut la Sarajevo, împreună cu care am avut o lectură și a cărui poezie mi-a devenit imediat foarte apropiată. Simić a fost prins în asediul asupra orașului Sarajevo, iar după încheierea războiului a emigrat împreună cu familia în Canada, la Toronto. A publicat volume de poezie, proză scurtă și teatru atât în limba natală, cât și în limba engleză (Sprinting from the Graveyard, 1997; Immigrant Blues, 2003; From Sarajevo with Sorrow, 2005), iar cărțile sale au fost traduse în nouă limbi.

Tata și albinele

pentru Vesa Toijonen

Acum știu de ce tata nu a-nțeles nimic despre război.

Nu a-nțeles nimic nici despre albine.

La începutul celui de-al doilea Război Mondial

a îmbrăcat uniforma și a plecat să lupte împotriva fascismului

părăsindu-și casa părintească și stupii.

Când albinele au luat-o razna și au început să atace copiii,

localnicii le-au sufocat prin fumigare.

Trecuseră doi ani din noul război,

când el s-a întors la vechea casă părintească

și a-nceput să crească din nou albine.

A încetat să mai citească ziarele,

înjură autoritățile tot mai rar

și dispare ori de câte ori începe o discuție

despre politică.

Mi-a trimis un borcan cu miere. Încă nu l-am deschis.

Am auzit că la vreo zece kilometri de casa bătrânească

4000 de oameni au fost omorâți și îngropați acolo la grămadă.

Am auzit că nici mirosul teilor nu poate să acopere

duhoarea corpurilor intrate în putrefacție sub terenul de fotbal.

Se spune că nimeni nu poate să doarmă noaptea

din cauza detunăturilor din stomacurile goale ale morților

care explodează în căldura de vară.

Tata nu știe asta.

El doar crește albine și trimite borcane cu miere.

Răsfoiesc enciclopediile ca să aflu

cât de departe pot să zboare albinele și dacă fug de duhoare.

Apoi mă pun pe plâns.

Nu pot să le explic copiilor mei de ce le-am interzis

să deschidă borcanul cu miere trimis de tata,

războinicul și apicultorul

care nu a-nțeles nimic nici despre război

nici despre albine.

Războiul s-a terminat, dragostea mea

Războiul s-a terminat, cred.

Cel puțin așa scrie în ziarul de dimineață.

Pe prima pagină e o fotografie a fabricii

care până mai ieri producea steaguri și uniforme.

Acum începe să facă pijamale.

Pe pagina a doua e un raport despre decernarea

decorațiilor postume, și mai e un rebus

și rezultatele la extragerea loto

în care se precizează cu regret că nici luna asta

nu a câștigat nimeni marele premiu.

Farmaciile sunt iarăși deschise toată noaptea,

la radio dau hiturile faimoase de altădată –

s-ar spune că nu a fost niciodată vreun război.

Intru într-un magazin

iar pe umerașe îi recunosc pe vecinii mei:

asta

e haina lui Ivan. Din căptușeala ei am făcut bandaje.

Uite

și pantofii lui Hasan. Le lipsesc șireturile.

Și pantalonii lui Jovan. Mai puțin cureaua.

Dar unde sunt ei?

Alerg pe strada principală

și încerc să mă privesc în vitrinele magazinelor,

dar vitrinele magazinelor sunt sparte

și acolo nu sunt decât manechine

care vor purta mâine pijamale noi –

nu așa scria în ziar?

Apoi alerg în apartamentul nostru

mă privesc în oglindă

mă uit la fotografia ta atârnată pe perete

și nu-mi pasă că nu mai sunt același

care striga când te-au luat de lângă mine.

Mi-ai spus că te vei întoarce

dragostea mea

când războiul o să se termine în sfârșit.

Războiul s-a terminat.

Cel puțin așa scrie

în ziarul de dimineață.

traducere în limba română

de Claudiu Komartin