Scrisoare din Bakârköy

aș vrea să mai pot scrie cum scriam acum cinci, acum șapte ani, aș vrea să mai pot fuma nepăsător și sarcastic în lumina lămpilor de bar ca în casablanca și femeia de lângă mine să fie mai moale ca șalul ei și vorbele să-i ațipească printre pahare și cești
într-o după-amiază de miercuri să o aștept după draperii cu ochii injectați să mergem la film să ne așezăm pe o bancă și să uităm ce-am pierdut și să ne batem joc de restul
atâtea adicții și subterfugii ca să mă simt cât de cât confortabil când am crezut că trebuie să dai totul pentru poezie să renunți la delicatețuri și la tocmeli pentru un sunet numai al tău pentru ceva ce ai putea numi într-o zi adevăr ca apoi să te-ntrebi ce-i adevărul și ce e în definitiv poezia și nu mai ai răspunsuri numai lecturi în subsoluri mucegăite cu câțiva oameni la fel de vulgari ca și tine și câte o bătrână cu privirea pierdută fotografiază pantofii tuturor poate că asta e poezia și de atâta avem nevoie cum spunea poetul olandez menno: ceva ce împărtășești cu o mână de idioți irecuperabili la fel ca tine unul dintre puținele gânduri din care mai iradiază o cât de mică speranță
și acum stai la o masă lângă o stradă aglomerată și scrii nu te vede nimeni te încălzește imaginea asta nu ai vrea să te mai ridici niciodată nici nu simți răcoarea seara de septembrie te învelește în vată
departe de barurile în care am scris poeme acum cinci, acum șapte ani, departe de barurile de la marginea orașului care își umilește poeții am crezut că trebuie să dai totul pentru poezie am dat totul pentru poezie așa mi se pare toate scurtcircuitele astea romantice pe care nu le-am putut evita ascultă-mă pe mine: nu da totul pentru poezie joacă-te cu bricheta privește cum trec mașinile bucură-te de singurătatea asta a ta pe care nu dă nimeni doi bani e lucrul cel mai cinstit pe care-l poți face