Constanța Buzea (1941-2012)

A încetat din viață, cu câteva zile în urmă, poeta Constanța Buzea, unul dintre numele cele mai cunoscute ale Generației 60, fost redactor al revistelor Amfiteatru (între 1974 și 1989) și România literară (din 1990 până de curând). A publicat numeroase volume de poezie și cărți pentru copii, precum și Creștetul ghețarului: jurnal 1969-1971 (2009). Poezia ei a fost strânsă în antologiile Poeme (1977) și Roua plural (1999, 2007, 2010). Constanța Buzea a primit cea mai înaltă distincție pentru poezie din România, Premiul Național "Mihai Eminescu" Opera Omnia (2001).
Am cunoscut-o pe Constanța Buzea datorită Marianei Marin, pe la începutul anului 2003, dar trebuie să spun că poeta, care se ocupa de rubrica "post-restant" a RL-ului, scrisese încă de prin 2001 câteva rânduri despre textele mele, pe care i le trimisesem la redacție (ea și Ioan Es. Pop au fost, dintre poeții atenți la versurile trimise de tineri, singurii cărora le-am trimis încercările mele din acei ani). De Ioan Es. Pop am rămas, după atâția ani, apropiat, doamna Constanța Buzea a pus din start o lespede între mine și dânsa, lăsându-mi impresia unei mâhniri adânci, a unei suferințe maladive consumate în intimitate. Ursuzenia și gravitatea ei compuneau un profil cu totul ieșit din comun, ceva întunecat și retractil părea că pândește la fiecare gest al poetei care în ultimii ani de viață devenise o credincioasă devotată ce păstra, parcă, ceva din suferința răscumpărătoare a Teresei de Avila. Textele confesive din cele două cărți cu titlul Netrăitele (publicate în 2004, respectiv 2008) constituie, probabil, proba ultimă a ispășirii, convertind experiența poetică în rugăciune.



halou


dormi liniștit sub narcotic
nu te doare nu te chinui
vindecându-te
lângă tine și eu mă vindec
împrejurul nostru e un halou
rar fire de praf se depun
ca niște stele stinse la care
ne uităm ocrotiți

îți ascult sufletul
îți privesc mâinile
să nu te întuneci să nu te sperii
te duc în brațe lângă fereastră

păsări vin de-afară
păsări de abur vor să iasă
se izbesc însângerând vitraliul
se îndepărtează

pini negri sub brumă
o alee pierdută în nori
unde am mai trăit acest frig
când m-am mai temut ca acum