(Eminescu)
Vremurile-s cum sunt. Corurile îngerești mute.
Despre decăderea moravurilor
mai bine să nu mai vorbim. Pe dincolo
câte o luminiță răzleață
în vreun orășel de provincie sau
într-o pădurice amenințată
de boturile albe ale buldozerelor. Rămășițele
cinei de ieri. Un soare clonat de insecte.
Undeva e o cameră, cu o groapă în mijloc
și un omuleț posac, ce transpiră și scrie, bâiguind
într-o limbă pe care se reazemă
ceva (încă) nemâncat de rugină.
Scheletul unei girafe. Sau poate ultimul
gând generat după ce
o rază telepatică venită din constelația Jiguli
ne va fi răvășit creierele definitiv.
Am văzut acele obiecte străine.
Unii credeau că vor
salva
lumea cu ele. Nu au salvat nimic.
Mecanisme subtile. Acumulatori, bobine și ceasuri
și animale care le poartă la gât
și râd de dumnezeul ce stă
într-o sală goală de cinematograf
și se uită la un western spaghetti
din vremea când s-a spânzurat și ultimul vărsător.
te iubesc. si nu numai pentru asta
RăspundețiȘtergere