Refugiu

lui Kristofer Flensmarck

În nopţile când luna se ciocneşte de pereţii adăpostului,
iar cărţile sunt bătrânii neputincioşi ai familiei
care demult nu mai răspund la vreun stimul,
ca pentru un copil salvat de animale,
limbajul mi se pare insuportabil.
un iaz secat în mijlocul pădurii.

(în jurul meu lucrează maşini
pe care nu le-aş putea descrie
fără să îngheţ de ruşine şi spaimă.)

aş vrea să fiu un analfabet
un sălbatic ce îşi mângâie pântecul
fredonând cântece sincopate printre copacii împietriţi.

scânteia s-a stins, dar ecoul primelor cuvinte
continuă să tulbure vizuina
în care vulpea îşi priveşte uluită puiul
şi-apoi îi linge fruntea încetişor
sperând că totul a fost doar o neînţelegere.


(din Un anotimp în Berceni)