Îmi amintesc că a fost o vreme în care mi-aş fi dorit să fiu ceasornicar. Desigur, asta nu are legătură cu vreo metaforă a timpului sau cu subterfugiile prin care m-aş fi putut apropia de înţelegerea respectivei problematici filosofice. Eram pur şi simplu un băieţandru pasionat de mecanisme (poate la fel de pasionat pe cât eram de cărţi). Iar mecanismul ceasornicului este, fără îndoială, unul dintre cele mai captivante dintre toate mecanismele inventate vreodată. Mai târziu, am citit confesiunea unuia dintre ultimii călăi francezi (unul dintre acei călăi de lux care erau chemaţi o dată la câteva luni pentru a acţiona ghilotina în curtea unei închisori păzite straşnic) care, întrebat în legătură cu slujba sa, a mărturisit că o face din “pasiune pentru mecanism”...
Ceva din curiozitatea uşor bolnăvicioasă pentru mecanismul ghilotinei, care mi se trage de la profesorul meu preferat din liceu, era şi în interesul pe care-l arătam pentru ceasornicele de orice fel (îmi aduc şi acum aminte de un Pobeda vechi, miraculosul ceas al bunicului meu), care mă făcea pe la 10 ani să-mi doresc să stau cu orele cufundat în rotiţele, arcurile şi pinioanele subtile ale ceasornicelor “spintecate” şi niciodată realcătuite aşa încât să şi funcţioneze din nou... Mă vedeam într-un viitor nedefinit trebăluind în atelierul meu înghesuit, plin de pensete, şuruburi şi şurubelniţe minuscule, printre carcase de sticlă şi metal, iar această imagine avea ceva din romantismul cărţilor lui Ende – sau din imaginea, iarăşi idilică, pe care o aveam despre Arghezi, care, se ştie, a fost pentru un timp ceasornicar în Elveţia.
Nu mai vorbesc că, pentru mine, Crăciunul rămâne intim legat de un ceas ce cânta o melodie simplă şi foarte frumoasă care mi-a rămas întipărită în minte de-atâţia ani. E madlena mea, acel lucru de neînlocuit care declanşează amintiri dintre cele mai preţioase pe care le păstrez în celălalt mecanism, al memoriei. Iar acesta sper să mă ţină mai mult decât ceasornicele pe care le meşteream în copilărie şi din care acum nu a mai rămas decât un pumn de piese ruginind într-un sertar pe care nu îl mai deschide nimeni cu anii.
regret că în club A nu am avut cum ajunge, iar volumul acesta sper să îl citesc cât mai curând.
RăspundețiȘtergereîmi pare bine însă că a ajuns revista la tine chiar în seara asta, chiar în seara lansării, cu mica surpriză din ea, "Scriitorul, oglinzile şi Marele Mut". Sper să îţi fi fost potrivită reflectarea aceasta. La bună regăsire,
Daniela
(Ia uite, m-a trecut la rubrica de " persoane interesate " ;) )
RăspundețiȘtergereMi se pare palpitantă şi curioasă toată această schimbare de "mood". Pare că acum Claudiu Komartin transmite cu totul alt tip de energie. Spun "pare" pentru că nu am pus mâna pe volum încă,aşa că mai aştept confirmările.
Pe de altă parte, blog? Şi intenţii precum : împrietenirea volumului tău "cu cât mai multă lume din blogosferă" ? Interesant. Cred că vreau un interviu :)
Acest comentariu a fost eliminat de administratorul blogului.
RăspundețiȘtergere