Nedumeriri şi taine

Săptămâna trecută, într-o seară, l-am văzut pe filosoful Mihai Şora (cu o şapcă roşie şi o pungă pe care scria Vodafone) intrând la McDonald's, în Romană. A stat minute bune, după care a introdus punga cu bunătăţi în punga cu Vodafone şi a ieşit, pe cealaltă uşă, la fel de discret. Oare ăsta să fie unul dintre secretele unei vieţi sănătoase şi-ndelungate?

Eu şi Paminot, la târg

(înregistrarea a fost făcută sâmbătă seara, la târgul de carte, de către inimoasa white noise)

Paminot

Pentru că diseară am fost invitat la Poeticile cotidianului să vorbesc despre una dintre cărţile recent apărute ale lui Şerban Foarţă, Nu ştiu alţii cum sunt... (Cartier, 2009), şi fiindcă am scris câte ceva în ultima vreme, postez aici un poem inspirat de Paminot, personaj foarţian din acest volumaş apărut în colecţia Rotonda (şi dedicat, de aceea, autorului său):


Paminot
lui Şerban Foarţă


În crugul vieţii, îngrijind grădini,
bondoc și autist, cu pălăria lui de fetru,
mai singur decât o pasăre cu-aripa ruptă

e Paminot, obezul nostru de un metru
în salopetă nouă, pe care dimineaţa
îl vezi rostogolindu-se pe lângă crini

şi prin tufişuri cu furtunul, ca un spectru
grăsuţ, pe care timpul şi viaţa
cea aşezată de la oraș, din centru

l-au îmblânzit. Cine ar fi crezut,
cu ani în urmă, când Paminot umbla
prin lume cu circul Prestator Artus

că insolentul pitic expus prin târguri
şi la serbări săteşti, va deveni un cactus
ce-i scrie cu cărbune mamei sale lungi scrisori?

(Secretul lui îl ştiu doar câţiva muguri
din parcul udat de seara până-n zori.)
Fotografiile din tinereţe ni-l înfăţişează

pe Paminot jonglând cu portocale sau popice
lângă un cort vărgat unde se-ndrăgostise
de Rompimpola, dresoarea cu opt bice.

Dar astăzi prin oraş sunt numai vorbe învelite-n vată
şi nimeni nu-l întreabă pe pitic de amintiri sau vise –
doar în scrisori e Paminot întreg, şi liber

să-şi amintească, învăluindu-se-ntr-o pace ondulată.

variantă (lui Grigorenko)

pe continent s-a lăsat ceaţa, scrisorile ajung tot mai rar
iar camioanele cu provizii se pierd pe drum
ca altădată poştalionul în care
mai puteai găsi un dram de speranţă

ce s-a întâmplat cu copiii
care jucau şotronul sub un cer de pâslă şi fum?

am fost cândva o specie temută
cel mai frumos ucigaş din deşertul înzăpezit

e târziu

să tragem în linişte masca
peste chipul acesta veşted şi canceros

Am fost cândva o specie temută

cel mai frumos ucigaş din deşertul înzăpezit
un mutant sclipitor, visând la cosmos şi la extincţie

ce s-a întâmplat cu copiii
care jucau şotronul sub un cer de pâslă şi fum?

pe continent este ceaţă, scrisorile ajung tot mai rar
iar camioanele cu provizii se pierd pe drum
ca altădată ultimul poştalion
în care mai puteai găsi
un dram de speranţă

este târziu

să tragem în linişte masca
peste chipul acesta veşted şi canceros

Innermost Door

Privindu-ţi în lumina lichidă
a ecranului chipul şi umerii
mi-ai dăruit o imagine din epoca jazzului − părul tău irizat
iederă pierdută în saxofoane
muşchii – arcuri eliberate
omoplaţii – un leagăn nordic

nici un instrument de precizie din lume
nu te-ar fi putut cântări

am închis ochii
şi am ascultat valurile
spălând faleza pe care cândva a-nnoptat moartea

tu să rămâi neschimbată dragostea mea
pe ţărmul înalt un schelet într-o rochie de alge

Pentru un nou preşedinte

Poimâine sunt alegerile prezidenţiale. Am fost sufocaţi de săptămâni întregi de luptele din jurul lor. Nu insist. Voi merge, voi vota. Cu Crin Antonescu, nu fac nici un secret din asta. Nu are rost să mai înşir argumente, îl voi vota fără nici un entuziasm (mai exact: fără credinţa că lucrurile se vor schimba radical), dar cu speranţă. Mi se pare singurul candidat necompromis, un bun vorbitor, un om despre care nu se poate spune că ar fi incult şi un tip cu simţul umorului (fără să fie mitocan). Mă gândesc şi că numirea lui Johannis ca prim-ministru ar putea echilibra puţin lucrurile (nu mi-l închipui pe acesta, cu toate hibele lui, încălecat nici de spoliatorii pesedişti, nici de venalii democraţi). Sper să nu se ajungă la situaţiile oribile din anii 2000 şi 2004, când în turul doi nu puteai alege decât răul cel mai mic. Între Băsescu şi Geoană, eu aş alege mai degrabă emigrarea.