Cum am devenit marxist?
Ei bine... mergeam printre floricele primăvăratice,
albe și azurii, din acelea ce răsar imediat după ciuboțica-cucului
– cu puțin înainte ca acacia să se umple de flori
parfumate precum carnea care se descompune în dogoarea sublimă
a celui mai frumos anotimp –
și scriam pe malurile unor iazuri
care sunt numite, în ținuturile mamei mele, printr-unul dintre acele
cuvinte intraductibile, „fonde”,
împreună cu fiii țăranilor
care se scăldau cu inocență
(pentru că erau impasibili în fața propriei vieți
în vreme ce eu îi credeam conștienți de ceea ce erau)
scriam poemele din L'Usignolo della Chiesa Cattolica:
se întâmpla în '43:
în '45 totul avea să se schimbe.
Făcându-se ceva mai mari, acești fii de țărani și-au pus
într-o zi fularul roșu la gât
și au pornit-o către reședința cantonului, cu porțile
și micile sale palate venețiene.
În felul acesta am aflat că erau zilieri,
și că aveau patroni.
M-am alăturat lor și l-am citit pe Marx.
Mare e spiritualismul tău, America!
Dar va fi și mai mare când inocența lui se va elibera de iluzii.
Îl iubesc pe Ginsberg:
trecuse atât de mult timp de când nu mai citisem poemele unui poet-frate
– cred că de pe vremea când,
în acest ținut al furtunilor și al ciuboțicii-cucului,
am citit cântecele grecești ale lui Tommaseo, și pe Machado.
Nici un artist, în nici o țară, nu este liber
pentru că este o negare vie.
Pound merge la închisoare precum Siniavski și Daniel,
iar Dl. Lennon i-a scandalizat pe toți, chiar și pe ruși, cred.
Cât despre mine,
un nevinovat nu e crezut niciodată.
De altfel, este prea ocupat să se gândească
la un râu cu apă limpede între mari plaje de la poalele munților,
un râu ce curge sub soarele părinților săi,
în alte vieți,
în vieți interpretate diferit,
într-un alt sens al vieții,
care nu este nici măcar al viselor,
numai dacă viața noastră nu e decât o umbră
peste viața adevărată, pe care nu o cunoaștem.
La Roma, din 1950 și până astăzi, în august 1966,
nu am făcut decât să sufăr și să muncesc cu voracitate,
Am predat, după acel an de șomaj și de agonie,
într-o micuță școală privată, pe douăzeci și șapte de dolari pe lună.
Între timp, tatăl meu ni se alăturase
și nu aduserăm niciodată vorba de fuga noastră
– a mamei și a mea.
A fost un fapt firesc, o mișcare-n doi timpi.
Am locuit într-o casă fără acoperiș, netencuită,
o casă de sărmani, la periferia extremă, lângă o-nchisoare.
Vara, praful era de-o palmă;
iarna, locul devenea o mlaștină.
Dar era Italia, Italia nudă, colcăitoare,
cu flăcăii și femeile ei,
cu „mirosurile de iasomie și de supă sărăcăcioasă”,
cu apusurile peste câmpurile scăldate de Aniene, cu munți de gunoaie.
Și, în ce mă privește,
cu visele mele integre de poezie.
În poezie, totul putea avea o rezolvare.
Mi se părea că Italia, descrierea și destinul ei
depindeau de ceea ce scriam eu
în acele versuri impregnate de o realitate imediată
și nu mai puțin nostalgică,
pe care o câștigasem cu sudoarea frunții.
Cert, atât cât poate conta, condiția mea economică era una mizerabilă:
faptul că aveam o cultură bogată
și eram plin de dragoste
nu însemna nimic,
însemna mult mai mult că erau zile
când nu aveam nici măcar o sută de lire să pot merge la bărbier
să mă rad:
situația mea financiară era, în vremea aceea,
sub numeroase aspecte,
similară cu a oamenilor în jurul cărora trăiam.
Asta ne făcea cu adevărat frați, sau cel puțin semeni.
Astfel am putut, cred, să-i înțeleg cu adevărat.
Iar pentru a-nțelege romanele mele intraductibile,
citiți prefața lui Oscar Lewis la romanul său, Copiii lui Sanchez:
despre asta e vorba.
La fel, și burghezia italiană poate fi rasistă.
Nu avusese încă prilejul,
un cât de mic prilej,
dar romanele mele au asmuțit-o.
Am trăit ceea ce trăiește un negru la Chicago: teroarea.
Dar eu uit repede,
și toate terorile au devenit un lucru, un lucru special, acel lucru.
Și astfel am pus-o deoparte și am îndurat-o în măruntaie:
până am făcut un ulcer,
de care, cu siguranță, mai devreme
sau mai târziu, voi muri.
Murdară lovitură pentru visul neîntrerupt al tinereții mele!
În jurul meu, burghezia italiană este o bandă de asasini.
Și nu sper, desigur, la o primire mai bună
din partea burgheziei americane.
În lumea capitalului, viața este un pariu
pe care îl câștigi sau îl pierzi:
aceasta e condiția umană a laicității burgheze.
Cel care se expune, sau care mărturisește,
sau nu se teme de ridicol,
sfârșește prost: asta e legea.
Dragi americani, non-pacifiști și non-spiritualiști,
adică enormă majoritate dreptcredincioasă,
Dumnezeul vostru este un idiot
ca orice cetățean mediu
care își dorește din toate puterile și din tot sufletul
să fie precum ceilalți:
din cauza acestei iubiri nebune pentru egalitate, el urăște egalitatea.
Care dintre voi a plâns
pentru tânărul grec condamnat la moarte
pentru obiecție de conștiință?
Faceți-vă un scurt examen de conștiință:
cine nu a vărsat nici o lacrimă este un porc.
Însă eu acum nu fac decât un poem
bio-bibliografic, să ne întoarcem la argument:
Ragazzi di vita și Una vita violenta
sunt titlurile celor două romane ale mele
care au stârnit ura rasială a italienilor.
Scrise la mijlocul anilor '50.
Cât privește titlurile volumelor mele de poezie,
scrise în același răstimp, ele sunt:
Le ceneri di Gramsci,
La religione del mio tempo,
Poesia in forma di rosa.
În acesta din urmă ceva s-a sfărâmat:
probabil că era prezența,
pe care nu o conștientizam încă în mod direct,
a noii stângi americane, și influența de la distanță a lui Ginsberg.
Mi-am renegat în mod fals angajamentul,
dar asta fiindcă știu că angajamentul este ineluctabil,
și astăzi mai mult decât oricând.
Și astăzi, vă pot spune: nu trebuie să fii doar angajat în scriitură,
ci în viață:
trebuie să reziști scandalului
și furiei, mai mult decât oricând,
naiv ca animalul dus la abator,
cu tulburarea victimelor, exact așa:
trebuie să-ți rostești mai tare decât oricând disprețul
față de burghezie, să urli împotriva vulgarității ei,
să scuipi pe irealitatea sa, pe care a ales-o ca unică realitate,
să nu cedezi prin nici o faptă și prin nici un cuvânt
în ura totală față de ea, de poliția ei,
de magistraturile, de televiziunile și de ziarele ei:
iar aici,
eu, un mic-burghez care dramatizează totul,
așa de bine crescut de mama lui în spiritul blând și sfios
al moralei țărănești,
aș vrea să fac elogiul
murdăriei, al mizeriei, al drogului și al sinuciderii.
Eu, poet marxist privilegiat
care posedă instrumentele și armele ideologice pentru a combate,
și îndeajuns moralism pentru a condamna actul pur al scandalului,
eu, care sunt profund conformist,
fac acest elogiu pentru că drogul, oroarea, scârba și sinuciderea
sunt, împreună cu religia, singura speranță rămasă:
contestare pură și acțiune
pe care se măsoară imensa nedreptate a lumii.
Nu este necesar ca o victimă să știe și să vorbească.
Apoi, în '60, am turnat primul meu film,
care se intitulează Accattone.
De ce am trecut de la literatură la cinematografie?
Aceasta este, printre întrebările previzibile ale unui interviu,
o întrebare inevitabilă, și ea mi-a fost pusă.
Răspundeam, așadar, că am făcut-o pentru a schimba tehnica,
că aveam nevoie de o nouă tehnică pentru a spune un lucru nou
sau, dimpotrivă, că spuneam același lucru mereu, și de aceea
trebuia să schimb tehnica: urmând variantele obsesiei mele.
Însă nu eram decât în parte sincer oferind acest răspuns:
adevărul era conținut de ceea ce făcusem până atunci.
Apoi am realizat
că nu despre o tehnică literară era vorba, una aparținând
limbii în care scriam,
ci era ea însăși o altă limbă...
Și atunci am mărturisit rațiunile obscure
ce mi-au prezidat alegerea:
de câte ori nu spusesem, mâniat și ireverențios,
că vreau să renunț la cetățenia mea italiană!
Ei bine, abandonând limba italiană
și, o dată cu ea, puțin câte puțin literatura,
eu renunțam la naționalitatea mea.
Îmi negam originea mic-burgheză,
întorceam spatele la tot ceea ce înseamnă să fii italian,
protestam cu ingenuitate, înscenând o abjurare
ce mă exalta
în aceeași măsură în care mă umilea și mă castra.
Pentru că cinematografia nu este doar o experiență lingvistică,
ci, tocmai în măsura în care e cercetare lingvistică, devine
o experiență filozofică.
traducere de Claudiu Komartin
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu