O notiță autobiografică

          Pe 23 august ar fi fost ziua fratelui bunicului meu, de la a cărui trecere se vor împlini curând douăzeci și trei de ani. Am mai notat pe undeva, cred că în epistolarul meu mai vechi cu Radu Vancu, o rememorare de pe la 5-7 ani cu acea vilă somptuoasă din Aviatorilor (cel puțin așa o revăd azi, când probabil că ar avea totuși alte dimensiuni decât cele înregistrate de privirea copilului de atunci). Îmi pare rău că nu am apucat să-l cunosc mai bine, a fost un om căruia tatăl meu i-a semănat în multe privințe, mai puțin ambițiile politice și implicit traiectoria de nomenclaturist și diplomat (a revenit din postul de ambasador la Damasc nu cu mult înainte de 1989, iar după tevatura de la loviluție, fostul lui coleg de facultate Iliescu l-a invitat să intre în FSN, însă l-a refuzat cu demnitate, spunând că visul lui, al unuia care crezuse în posibilitățile utopice ale comunismului, s-a destrămat – știu relativ puține despre cariera sa politică din anii '60-'70, dar răspunsul acesta este, după mine, admirabil – ar fi putut cu ușurință să fie unul dintre oamenii de bază ai FSN-ului, să prindă funcții și posturi în post-comunism, dar a preferat să-și petreacă ultimii ani de viață într-un fel de calmă decepție alături de soția sa, Etelka, ce i-a fost alături aproape o jumătate de secol). „Un om civilizat și influent” – este descrierea concisă și suficientă făcută unchiului tatei de către un domn (sau fost tovarăș, după preferință), ani mai târziu, în redacția „Ziarului de duminică”: am zâmbit, era de ajuns.
          Bunicul meu, Eugen, dansatorul mort într-un accident de vânătoare la treizeci și nouă de ani, în 1962, și mezinul său, Grigore, au fost cei doi fii ai primului Komartin născut în România, pe vremea Regelui Carol, din niște emigranți cu sânge foarte amestecat din Imperiul Austro-Ungar, ce-au coborât în Craiova la sfârșitul secolului al XIX-lea. Acolo au avut trei fete și un băiat – pe Mihail, al cărui stră-strănepot, Emanuel Mircea (al treilea, după copiii fratelui meu, Andrei Claudiu și Ioana Roxana), s-a născut, iată, 120 de ani mai târziu. Privindu-l pe băiatul meu am simțit nevoia să scriu aceste câteva rânduri de autodenunț genealogic.