Hei, Ninetto, îți amintești acel vis
despre care am vorbit de atâtea ori?...
Mă aflam în mașină și mergeam singur, cu scaunul
de lângă mine gol, iar tu alergai în urma mea;
lângă portiera pe jumătate deschisă,
alergai nerăbdător și obstinat, strigându-mi
cu lacrimi în glasul tău copilăros:
„Paolo, mă iei cu tine? Îmi plătești drumul?”
Era drumul vieții: și numai în vis
ai îndrăznit să mi te dezvălui și să îmi ceri ceva.
Tu știi foarte bine că acel vis e parte a realității;
și nu Ninetto din vis a rostit aceste cuvinte.
Mereu când vorbim despre asta te-mbujorezi.
Ieri seară, la Arrezzo, în liniștea nopții,
când paznicul a lăsat poarta în urma ta, închizând-o
cu lanțul, iar tu erai pe punctul de a dispărea,
cu surâsu-ți fulgerător și jucăuș mi-ai zis: Mulțumesc!
Mulțumesc, Ninè? A fost prima oară când mi-ai spus asta.
Iar apoi ți-ai dat seama și te-ai corectat, fără să-ți schimbi expresia
(tu ești maestru în asta), glumind:
„Îți mulțumesc pentru drum”. Călătoria pentru care voiai
să plătesc era, îți repet, călătoria vieții:
în acel vis de acum trei sau patru ani am înțeles
care era contrariul iubirii mele echivoce de libertate.
Acum când îmi mulțumești pentru călătorie... O, Dumnezeule,
când tu ești la închisoare, mă urc temător
într-un avion care mă va duce departe. De viața noastră sunt insațiabil,
fiindcă ceva unic pe lume nu va putea fi niciodată consumat.
2 septembrie 1969
traducere de Claudiu Komartin
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu