Grexzât!

Mi-e tot mai clar că trăiesc într-o țară ai cărei locuitori nu pot fi decât la extreme, cam în orice privință și pe orice subiect posibil. Criza Greciei, eșecul negocierilor, referendumul cu rezultatul lui previzibil, toate acestea îi fac de săptămâni încoace pe românii cu care stai de vorbă, dar mai ales pe cei care sunt în stare să articuleze propoziții și deci să le scrie pe facebook sau bloguri, site-uri și alte minunății virtuale, să se comporte de parcă ar fi vorba de o problemă personală, întotdeauna privită dintr-un punct de vedere sentimental (sau resentimentar). Rareori văd echilibru în comentarii, apel la rațiune, consultarea unor surse de informare corecte și nepartizane care să limpezească lucrurile. Trebuie să iei în mod decisiv și zgomotos partea cuiva. A grecilor oropsiți, dar demni și patrioți până la capăt, sau a Troicii hrăpărețe, cu interesele ei oculte și vampirice. Ori Rogozanu, ori Aligică. Ori o televiziune, ori o alta, ori Băsescu, ori Ponta. Parcă am fi două haite care se mârâie la gard pentru ceva ce ne privește în mod tangențial și exterior (da, știu, castelul de cărți de joc al U.E. din care facem și noi parte se poate dărâma una-două, știu, moneda unică, economia, șomajul). Chiar nu se gândește nimeni că sunt două tabere pe care nu le poți credita în niciun fel, fiecare având interesele sale meschine, propaganda și agenda ei (care în niciun caz nu au legătură cu problemele reale ale prezentului românesc și cu destinul, cum o arăta el, al acestei țări)? Mi se face puțin rușine când văd atâta fervoare (sau jubilație, sau încordare ideologică) pe acest subiect. Suntem, într-adevăr, o nație cu un înalt grad de iraționalitate și, din nefericire, foarte expusă la intoxicare, manipulări și la întreaga regie a unor medii ale căror adevărate scopuri și deziderate cei mai mulți dintre noi nu le înțeleg. Și, curată fatalitate, nici nu sunt dornici s-o facă.