Au dreptate, dacă i-am înţeles bine, puţinii comentatori care au scris aplicat şi empatic despre Un boxer cu pumnii fragili (Charmides, 2013): Emanuel Guralivu nu este, cum s-ar putea crede la o lectură lejeră, în primul rând un poet sârguincios, ci un bun tehnician, un obsedat de expresie, de acurateţe şi coerenţă semantică; poezia lui e senzorială cu măsură, părând în egală măsură expansivă şi încordată, sobră, dar şi voluntar-sentimentală – cu ecouri din câţiva clasici ai poeziei italiene din Novecento –, elegiacă, ambiţioasă, devotată trecutului şi memoriei. Carte a unui maratonist, a unui autor încăpăţânat, de felul lui Ungaretti sau Neruda, Un boxer cu pumnii fragili legitimează o poetică mai degrabă excentrică în poezia de azi. Găsesc reconfortantă independenţa lui Guralivu faţă de formulele la modă – o schiţă de portret pe care i-aş face-o ar începe cu observaţia că ne aflăm în prezenţa unui poet hiperconştient, de un modernism capricios şi combativ care-i stă bine.
Câteva poeme, cu o prezentare de Radu Vancu aici.
Am citit poemele şi mi s-au părut foarte interesante. Sper să intru cât de curând în posesia cărţii.
RăspundețiȘtergere