La 45 de ani de la publicarea primei sale cărţi de poezie, Sorin Mărculescu, traducător celebrat al lui Cervantes, Calderon de la Barca, Baltasar Gracian şi T.S. Eliot în româneşte, publică cea de-a şasea piesă a unui proiect poetic singular în literatura română recentă. Partea din toate (Carte singură, VI) (Cartea Românească, 2013) vine, după cum o indică şi subtitlul, în continuarea celor cinci volume de poezie anterioare (publicate în 1968, 1973, 1982, 1985, respectiv 2000), alcătuind împreună cu acestea un text masiv, totalizator, de altă factură decât, să spunem, cele opt cărţi de Imne (publicate între 1973 şi 1988) ale lui Ioan Alexandru. În cele aproximativ 500 de pagini ale Cărţii singure se găsesc integral explorările poetice şi spirituale ale unuia dintre cei mai cultivaţi şi mai neabătuţi autori contemporani – consecvenţa formulei mărculesciene este, în vremuri de încâlceală, renunţare şi abjurări estetice, proba unei personalităţi care se înscrie prin acest edificiu (clădit, după modelul Cărţii mallarméene, în aproape o jumătate de secol) într-o serie de poeţi statornici şi nezgomotoşi iviţi după 1968, nu întâmplător şi traducători exemplari (şi dacă i-am menţiona aici numai pe Mircea Ivănescu sau pe Şerban Foarţă, şi tot ar fi de ajuns). Deşi priviţi de establishment cu indiferenţă ani buni – dacă nu decenii – după momentul debutului, ei au schimbat durabil chipul poeziei româneşti din ultima parte a secolului trecut. A fost nevoie, ce-i drept, de timp şi de răbdare – de care cel mai adesea poeţii nu dispun – pentru ca aceste discursuri marginale, puternic infuzate cultural, să fie luate în serios într-o literatură îndatorată pentru o vreme deschiderii timide începute după „obsedantul deceniu” de către Nichita Stănescu şi poeţii primului val şaizecist – după cum a mai fost nevoie şi de apariţia unor noi generaţii de poeţi, critici şi (nu în ultimul rând) cititori care să confirme viabilitatea unor poetici lipsite de strălucirea şi de luxurianţa metaforică a neomodernismului canonizat în anii ’60-’70. Cele două balade şi şaizeci şi două de imnuri din cel mai recent volum semnat Sorin Mărculescu completează astfel profilul unui poet reflexiv şi ritualizant care scrie de pe treptele înalte ale unui edificiu în care cultura se împleteşte cu sacrul, iar solemnitatea rostirii, meditaţia asupra trecerii vremii, asupra rosturilor lumii şi ale credinţei, sunt livrate, chiar şi atunci când dau impresia recurenţei şi a monotoniei discursive, pe un ton grav şi profund, lipsit în general de exaltările goale sau de gestica obosită (şi adesea obositoare) a poeţilor-predicatori.
luni, 14 iulie 2014
„Câmpul de pace” al lui Sorin Mărculescu
La 45 de ani de la publicarea primei sale cărţi de poezie, Sorin Mărculescu, traducător celebrat al lui Cervantes, Calderon de la Barca, Baltasar Gracian şi T.S. Eliot în româneşte, publică cea de-a şasea piesă a unui proiect poetic singular în literatura română recentă. Partea din toate (Carte singură, VI) (Cartea Românească, 2013) vine, după cum o indică şi subtitlul, în continuarea celor cinci volume de poezie anterioare (publicate în 1968, 1973, 1982, 1985, respectiv 2000), alcătuind împreună cu acestea un text masiv, totalizator, de altă factură decât, să spunem, cele opt cărţi de Imne (publicate între 1973 şi 1988) ale lui Ioan Alexandru. În cele aproximativ 500 de pagini ale Cărţii singure se găsesc integral explorările poetice şi spirituale ale unuia dintre cei mai cultivaţi şi mai neabătuţi autori contemporani – consecvenţa formulei mărculesciene este, în vremuri de încâlceală, renunţare şi abjurări estetice, proba unei personalităţi care se înscrie prin acest edificiu (clădit, după modelul Cărţii mallarméene, în aproape o jumătate de secol) într-o serie de poeţi statornici şi nezgomotoşi iviţi după 1968, nu întâmplător şi traducători exemplari (şi dacă i-am menţiona aici numai pe Mircea Ivănescu sau pe Şerban Foarţă, şi tot ar fi de ajuns). Deşi priviţi de establishment cu indiferenţă ani buni – dacă nu decenii – după momentul debutului, ei au schimbat durabil chipul poeziei româneşti din ultima parte a secolului trecut. A fost nevoie, ce-i drept, de timp şi de răbdare – de care cel mai adesea poeţii nu dispun – pentru ca aceste discursuri marginale, puternic infuzate cultural, să fie luate în serios într-o literatură îndatorată pentru o vreme deschiderii timide începute după „obsedantul deceniu” de către Nichita Stănescu şi poeţii primului val şaizecist – după cum a mai fost nevoie şi de apariţia unor noi generaţii de poeţi, critici şi (nu în ultimul rând) cititori care să confirme viabilitatea unor poetici lipsite de strălucirea şi de luxurianţa metaforică a neomodernismului canonizat în anii ’60-’70. Cele două balade şi şaizeci şi două de imnuri din cel mai recent volum semnat Sorin Mărculescu completează astfel profilul unui poet reflexiv şi ritualizant care scrie de pe treptele înalte ale unui edificiu în care cultura se împleteşte cu sacrul, iar solemnitatea rostirii, meditaţia asupra trecerii vremii, asupra rosturilor lumii şi ale credinţei, sunt livrate, chiar şi atunci când dau impresia recurenţei şi a monotoniei discursive, pe un ton grav şi profund, lipsit în general de exaltările goale sau de gestica obosită (şi adesea obositoare) a poeţilor-predicatori.
Abonați-vă la:
Postare comentarii (Atom)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu