Rânduri către un mai tânăr poet

Dragul meu,

eu sunt acum la Satu Mare și mă tot întreb cum ți-aș putea scrie lucrurile la care m-am tot gândit.

Acum câteva zile am vrut să mă ascund într-o buturugă și de acolo să mușc oamenii. Să mă tot mușc de cap și de genunchi. Să strig înfundat, cu un braț de vreascuri ude în gură. Și tot așa. Mai am și asemenea zile.

Dar azi a fost bine, e o vreme plăcută, luna se fâțâie pe la fereastră cu mișcări cunoscute. Într-o noapte ca asta, cum citeam uluit și nu m-aș mai fi săturat, am început să visez că voi scrie și eu cărți ca acelea. Cred că începuseră deja să mă schimbe. Nu prea mai era loc de întors.

De fapt, cred că voiam să-ți scriu mai mult ca să-mi explic mie ce tot fac aici, de o vreme.

Acum câțiva ani ți-am trimis: Poezia adevărată e extrem de posesivă şi de geloasă pe viaţă, şi de aceea trebuie trăită până la capăt. Asta înseamnă pentru unii terapie, pentru alții haos deliberat, în orice caz imposibilitatea de a ajunge la vreun răspuns. (Spunându-ți asta, simt că mă cam alintam, cum știi că mai fac. De fapt, e ca în bancul cu tipul care ajunge în iad, şi-acolo Diavolul îl aşază la o masă întinsă, îi aduce tot ce vrea, mâncare, băutură, cele mai frumoase femei, totul e minunat, dar undeva într-un colţ, în spatele unei draperii, vede câţiva inşi care se perpelesc într-o oală cu smoală, înţepaţi cu furca de un drac. La care omul nostru întreabă: bine, bine, eu sunt în Iad şi sunt tratat regeşte, cu amărâţii ăia ce e? La care Diavolul îi răspunde: sunt catolici irlandezi: ei au cerut tratamentul ăsta.)

Când mă chinuia cel mai tare, când mă simțeam invadat de ceea ce nu avea nume, și nici răspuns, când nimic nu îmi era de ajuns, nici chiar scrisul, ai mei îmi spuneau că mă complac în asta. Probabil că aveau dreptate. Doamne, ce frumos a fost! Cred că am scris câteva poezii foarte bune pe-atunci.

Virginia Woolf spunea că un adevărat scriitor nu-şi suportă contemporanii, dar eu vreau să cred că ar trebui să facem din poezie o artă a generozităţii, altfel nu văd cum va supravieţui-n viitor. Și de ce să supraviețuiască? o să mă-ntrebi, făcând iarăși pe avocatul diavolului. Habar n-am. Simt că-i mai bine așa.

Știi, mi se pare uneori că nu suntem decât nişte copii speriaţi care au rătăcit drumul spre casă. Dar e mai bine când ești împreună cu alții. În cărți. În exaltarea pentru un vers. Într-un ideal intim. Măcar atât.

Cum scriu? m-ai întrebat odată și cred că mi-a fost rușine să îți răspund. Sincer să-ți spun, scriu tare greu, mă aplec cu emoţie asupra hârtiei (sau mă apropii de ecran), îmi potrivesc creionul între degete (sau mâinile pe tastatură), mă uit în stânga şi-n dreapta să nu tragă nimeni cu ochiul, să nu se ştie că eu acum scriu şi încep să scriu, adică să am bucurii cu creierul meu.

Vorbind odată despre Berryman, ne-am entuziasmat amândoi atât de tare încât am ajuns să ne certăm. Și cred că n-am mai reușit să-ți spun ceva foarte simplu: că orice poezie e biografistă (nu Sexton sau Plath îți vor da cheia aici, ci, hai râzi, Eminescu și Bacovia) – vrem, nu vrem, biograficul se strecoară în tot ceea ce scriem. N-am nici un chef să ţin o pledoarie pentru autenticismul prost înţeles al micilor satrapi literari. Putem face o poezie care să nu dea bir cu fugiţii în faţa realului fără să cădem în derizoriu. Sunt sigur de asta.

Da. Și tot fac asta de-un timp. Și mi se pare uneori că stau pe un gard și tot strig cucurigu.

Nu m-am curățit. Nu m-am curățat. Nu sunt un exemplu pentru nimeni. Dacă ai ști cât de mult mă bucură ploaia.

M-ai întrebat despre ce ar trebui să fie o carte de poeme. Dar o astfel de carte nu e despre ceva, nu spune neapărat o poveste, ci fragmente subiective din care poţi alcătui povestea cuiva. Un volum de poezie nu e un pod, ci ceea ce simţi cât timp îl treci, puțin temător și, da, fericit. Nu te grăbi, sunt multe de văzut și de regăsit. Dar mai ales nu o publica de îndată ce ți se pare că ai scris-o, nu are nici un rost să adaugi și tu un fleac la lumea asta plină de fleacuri.

Gândește-te la ceea ce vei scrie ca la ceva inevitabil și imposibil de suprimat. Și apoi, dacă ai îndoieli, aruncă tot ce ai scris înainte. Poți să repeți procedeul până îți iese. Dacă trebuie să ajungi undeva, mai devreme sau mai târziu drumul te va duce acolo. Nu-i nici o grabă.

Suntem cu toţii pe cont propriu în aventura asta, aşa cum suntem pe cont propriu și-n viaţă. În felul ăsta rămânem perfect coerenţi cu scrisul nostru, nu?

(Și totuși, de câte ori nu mi s-a părut că o mână prietenoasă pe umăr îmi ia toată greutatea și mă duce departe. Ca un nufăr dintr-un poem japonez. Știi bine ce spun. Îngeri matoli, sprijinindu-se unul pe altul cu aripile.)

Dar mai ales nu te încrede în prostiile lor. Ei nu au niciodată dreptate, nici când te critică și îți spun să te lași (așa au învățat de la alții care le-au făcut și lor la fel înainte), nici când te ridică în slăvi. Ai răbdare, o să vezi și tu oameni distruși de cianura elogiului. Și o să-i vezi pe veninoși alunecând cu timpu-n muțenie.

S-a făcut târziu. Ce să-ți mai spun acum? Nu uita versurile lui Bossert: „Plumbul e leneş, / glonţu-i încă pe drum. / Mai avem timp.”

Cam asta.

Al tău,

Claudiu