Spre Istanbul

Ultimele zile, petrecute pe traseul Bucureşti-Istanbul (destinaţia finală a proiectului Word Express, unde vor avea loc mai multe lecturi şi ateliere în cadrul Festivalului Internaţional Tanpinar), cu încă o oprire în superbul Salonic, mi-au întărit părerea că România şi Bulgaria nu prea aveau ce căuta în Uniunea Europeană (cel puţin nu acum) şi că U.E. a scăzut destul de mult standardul pentru a ne accepta. Am înţeles în Grecia (intuisem asta când am ajuns prima oară în Spania, o ţară care în anii '60 era încă la pământ) că o ţară poate face salturi importante într-un timp scurt din punct de vedere istoric. Portugalia, Grecia sau Turcia au făcut progrese incredibile în ultimele două-trei decenii, devenind, din nişte ţări sărace şi cu probleme mari, nişte modele de evoluţie socială şi economică, în vreme ce România nu a devenit, din '89 încoace, nimic. Suntem o democraţie destul de fragilă, în care economia, politica şi justiţia sunt nişte caraghioslâcuri, cu o civilitate îndoielnică (deschideţi la întâmplare un forum românesc de discuţii pe net şi veţi vedea cam cum stăm), iar tristeţea mea cea mai mare este că s-a irosit (şi se iroseşte) un potenţial uman valoros, al celor care au vrut să râmănă în ţară, şi văd asta foarte bine la generaţia părinţilor mei, oameni încă tineri în 1989, care nu au realizat mare lucru în tot acest timp - deşi au făcut tot ce puteau face nişte oameni de condiţia lor socio-profesională. Poate doar să supravieţuiască, de cele mai multe ori la limită. Pe de altă parte, desigur că ar trebui să fim recunoscători că nu am păţit ce au păţit iugoslavii, armenii sau gruzinii, că nu am avut şi noi (deşi am fost atât de aproape) vreo Srebrenica sau vreun Nagorno-Karabah.
Salonicul e un oraş orgolios şi cu mult, mult farmec, exultând până şi în zonele mai sărace sau părăginite. Se vede că s-a construit enorm în ultimele decenii, iar acum au început săpăturile pentru metrou. Venit de la Sofia, în drum spre Stambul, Salonicul mi-a dat lecţia de orgoliu de care aveam nevoie. Steaguri ale Greciei aproape în fiecare balcon, susţinând o identitate naţională de care fiecare grec e mândru şi pentru care ar merge până în pânzele albe. Am înţeles aici cum e cu putinţă să fii naţionalist, deşi mi-a displăcut întotdeauna ideea (fiindcă o asociam unor mari nenorociri istorice sau filistinismului). Dincolo de tâmpeniile pe care le poate naşte, naţionalismul nu e doar o formă de apărare în faţa celorlalţi, ci, mai ales, un impuls pentru coeziune. Ceva ce are de-a face cu demnitatea şi cu mândria de a face parte dintr-un grup.
Ar trebui să mai spun (fiindcă am recitit postarea de acum câteva zile despre Sofia) că am fost atât de subiectiv şi de urâcios dintr-un motiv foarte personal: pentru mine, Sofia va rămâne întotdeauna un oraş trist ca serile de iarnă în care stăteam zgribuliţi şi ne uitam "la bulgari"...