miercuri, 28 ianuarie 2015

Mai bine mai târziu decât niciodată


Răsuflu ceva mai ușurat, acum că și domnul Mircea Martin dă o explicație necesară și suficientă, acuzând un viciu de procedură (care știm bine că numai viciu de procedură n-a fost, ci o fraudă comisă cu bună știință de către președintele de facto al juriului Premiului Național de Poezie și al Uniunii Scriitorilor, domnul Nicolae Manolescu).

A fost greu, a trebuit să facem o scrisoare deschisă, să insistăm (de la un punct încolo, pentru încăpățânarea lor trebuie să le mulțumim în special lui Radu Vancu și lui Florin Iaru, deși atitudine au luat și Alex Goldiș în Cultura, Bogdan Crețu în Ziarul de Iași, Paul Cernat și Ovidiu Șimonca în Observator cultural), să ne luăm înjurături și șuturi de la tot felul de binevoitori, dar adevărul a ieșit la iveală.

Lămurirea dată de profesorii Al. Cistelecan, Ion Pop și Cornel Ungureanu (într-o scrisoare colectivă) și acest al doilea răspuns al domnului Mircea Martin arată, în ceasul al treisprezecelea, corectitudinea și, să spunem, probitatea lor intelectuală.

De aici încolo, singur Nicolae Manolescu are de făcut o declarație publică, nu o banală notă nesemnată în România literară, care e, de altfel, infirmată de ceea ce scrie domnul Mircea Martin. Citez, pentru exactitate, din cel de-al doilea răspuns al domniei sale: „Problema este însă că, mai departe, Manolescu mi-a cerut încă un nume, cu argumentul că procesul de votare se simplifică astfel. (...) Ce s-a întîmplat mai departe nu mai ţine de mine. Am înţeles că Marta Petreu n-a mai primit alte voturi sau n-a primit destule şi, prin urmare, a ieşit din competiţie. Competiţie în care, deduc din nou, au rămas Mircea Cărtărescu şi Gabriel Chifu. În acest moment, consider că s-a produs un viciu de procedură. Dacă, pînă la un punct, procedura lui Manolescu de a colecta voturile fără a le comunica celorlalţi membri ai juriului cum a votat fiecare avea o anumită raţiune (dincolo de inegalitatea flagrantă între preşedintele de facto şi ceilalţi), înaintea votului decisiv, toţi ar fi trebuit să ştim care e situaţia şi să votăm în cunoştinţă de cauză. Cu atît mai mult cu cît ni se ceruseră, la început, două nume şi, între timp, ordinea lor se schimbase. Altfel spus, ar fi trebuit să ştim că, în urma voturilor anterioare, aveam de ales între Mircea Cărtărescu şi Gabriel Chifu. Or, acest moment n-a mai avut loc (...).“

Așadar, după ce patru dintre cei șapte membri ai juriului au limpezit în sfârșit lucrurile, și au confirmat suspiciunile enunțate apăsat în Cațavencii de către Florin Iaru, domnul Manolescu nu mai poate ignora ceea ce am aflat, în ciuda declarațiilor sale arogante, de voievod căruia îi e permis orice, prin care ne trimitea să ne vedem de ale noastre și se arăta scandalizat de faptul că noi suntem indignați...

Tăcerea lui Nicolae Manolescu este tăcerea unui om în care nu se mai poate avea încredere, care a fost dat de gol și care, chiar așa, prins cu mâța-n sac, nu catadicsește să dea o explicație utilă. Tardivă, dar utilă. Nu o notă anonimă în revista pe care o conduce taman premiatul Gabriel Chifu.

E vremea să ne fie dat, dinspre Paris (unde ai noștri tineri...), un răspuns.

Ca să ne fie clar o dată pentru totdeauna cu cine avem de-a face.


P.S. După ce i-am citit editorialul din ultimul număr al României literare, sunt lămurit în legătură cu N. Manolescu. Marele liberal a ajuns un tătuc autosuficient gata să le dea peste bot tuturor celor care nu-s de acord cu el, chiar și când e evident pentru toată lumea că a comis o fraudă și că trebuie să răspundă pentru ea.
Prin editorialul ăsta plin de spume în care suntem toți ori nătărăi, ori nerecunoscători, ori, de-a dreptul, niște neica-nimeni care n-au niciun drept să-l contrazică (fiindcă nimeni, dar absolut nimeni, nu are „operă” care să fi fost certificată de El Însuși, și de-aia n-avem voie să deschidem gura), N. Manolescu nu a făcut decât să ne demonstreze că nu l-am judecat greșit.
Câte zile mai are, o să trăiască înconjurat de yes-meni și de neveste și o să-l pupe toți pe toate fețele ca pe moaște și se vor bucura când le va mai arunca o ciozvârtă din vârful moviliței pe care stă cocoțat.
Ca Ceaușescu înainte de finiș.
Doar că N. Manolescu, isteț și prevăzător cum îl știm, s-a împușcat singur la bătrânețe.

marți, 27 ianuarie 2015

Lucian Vasilescu. Mici schimbări de atitudine


(articol apărut în două părţi, în numerele 187 / octombrie 2014 şi 190 / ianuarie 2015, ale revistei Timpul; le pun cap la cap, cerându-mi scuze pentru lentoarea cu care am dus acest comentariu de carte până la capăt; în apărarea mea, spun doar că voiam să fie o cronică bună, mai întâi pentru că era la o carte de Lucian Vasilescu, iar apoi fiindcă urma să apară în Timpul, revistă care-i la un nivel sub care nu îmi permit să cobor)



La 24 de ani de la încheierea cenaclului „Universitas”, condus de Mircea Martin, nucleul mişcării poetice 90-iste (Cristian Popescu, Ioan Es. Pop, Daniel Bănulescu, Mihail Gălăţanu, Lucian Vasilescu) a ajuns – cu excepţia lui Cristian Popescu, dispărut la doar 35 de ani, dar considerat una dintre personalităţile poetice determinante ale epocii – în punctul maturităţii şi al consolidărilor canonice.
Poeţii „90”-ului bucureştean au avut un start excelent, fiind de la început mai în atenţia publicului, a criticii şi a juriilor literare naţionale decât, să spunem, poeţii ieşeni (în primul rând O. Nimigean, Radu Andriescu şi Constantin Acosmei) sau decât basarabenii afirmaţi în primii ani de după destrămarea Uniunii Sovietice (Irina Nechit, Emilian Galaicu-Păun, Dumitru Crudu sau Iulian Fruntaşu). Excepţia o constituie, probabil, Paul Vinicius, poet de cursă lungă, atipic descendent din Mazilescu, care mi se pare că dă cele mai bune lucruri în recenta Nopţi la maximum, dimineţi voalate (2014).
Aceşti poeţi, care aveau în jur de 30 de ani la Revoluţie, au evoluat împreună, împărtăşind câteva principii poetice (după unii, un deviaţionism în raport cu dogma 80-istă), care se regăsesc într-o serie de articole din suplimentul revistei „Luceafărul”, „Nouăzeci”. (Şi dacă tot suntem aici: se impune o recuperare a textelor publicistice semnate de Cristian Popescu în acei ani, păcat că opera sa e intangibilă, din cauza spinoasei probleme a drepturilor de autor, pentru editorii din România.) Cu o strategie de grup bine articulată, suferind inevitabile influenţe şi contaminări reciproce, Pop, Bănulescu, Gălăţanu şi Vasilescu au avut traiectorii diferite, iar cărţile publicate în aceste două decenii arată evoluţii separate, dar şi replieri sau continuităţi în raport cu ideologia formulată iniţial (mistică & sex, au rezumat unii comentatori, simplificând până la caricatură o ecuaţie mai complexă de-atât).
Cu zece ani în urmă, când a apărut Manualul de literatură (2004), masivul volum colectiv care îi cuprinde, în afara unor prezenţe contextuale, pe cei cinci, remarcasem două perechi între care există afinităţi elective mai puternice: Cristian Popescu – Mihail Gălăţanu şi Ioan Es. Pop – Lucian Vasilescu. Un argument ar fi volumul scris în comun de Vasilescu şi Pop, Confort 2 îmbunătăţit (2004), carte cursivă şi coerentă scrisă de doi prieteni, dar şi prietenii sunt uneori, când vine vorba de Text, nemiloşi. Interesant de văzut în Confort 2 îmbunătăţit cum unul dintre poeţi domină discursul, având un ascendent metafizic şi o disponibilitate mai mare pentru nihilism, iar celălalt se pliază, continuă, dă mereu replica vie & inteligentă. Dar, pe când Pop este chipul nocturn al acestui binom, Vasilescu lucrează cel mai bine în regimul diurn. Mai jucăuş şi uneori mai bombastic, mai aplicat cinic şi cu un umor negru de obicei bine dozat, Vasilescu scrie, în cele din urmă, pentru că şi pe el, la fel ca pe poetul avangardist, viaţa îl exasperează.
Lucian Vasilescu a fost ultimul dintre poeţii „Universitas”-ului care a debutat, în 1995, cu titlul provocator Evenimentul zilei – un poem văzut de Lucian Vasilescu, pentru care a primit Premiul Asociaţiei Scriitorilor din Bucureşti, înconjurat pe atunci de un anumit prestigiu. Au urmat destul de repede Ingineria poemului de dragoste şi Sanatoriul de boli discrete (ambele în 1996), care conturează câteva toposuri şi teme explorate şi în Spirt. Muzeul întâmplărilor de ceară (2000). La cincisprezece ani de la debut, în postfaţa la antologia Institutul de Poezie Legală (2010), criticul Al. Cistelecan îl descrie pe Vasilescu astfel: „La urma urmei, Lucian Vasilescu e un medieval care, pretinzându-se histrion şi dându-se drept bufon, joacă misteriile poeticului cu fanatismul ferventului. (...) El scrie, în fond, epopeea fracturată a unei devoţiuni agresate, ascunzând sub vervă grotescă ardenţa romantică.”
După o tăcere de patru ani, Vasilescu publică Ţara mea, viaţa mea, dragostea mea – despre modesta mea ratare personală (Rentrop & Straton, 2014), cam la vârsta la care lui Bacovia îi apărea Comedii în fond. Cu toate disimulările, sugestiile ironice şi strategiile discursive pe care le stăpâneşte excelent, Vasilescu rămâne şi el un sentimental, unul relativ temperat, deosebirea fundamentală dintre el şi acel (pen)ultim Bacovia fiind că, dacă poetul Comediilor în fond îşi redusese drastic expresia (până la ceea ce unii comentatori au văzut ca „insuficienţă verbală”), poetul 90-ist îşi frazează cel mai adesea textul dezvoltându-l, făcănd jocuri rafinate de gleznă. Persistă, de aceea, o senzaţie de insuficienţă pe care o dau unele dintre textele lui Vasilescu, care, cu cât sunt mai „deschise”, sunt şi mai „vorbăreţe”, aşadar mai previzibile şi mai lipsite de tensiune semnificantă: „între mine şi eu, celălalt, se cască un hău / cât un munte adânc, / cât o mare înaltă. pe care urcă vapoare încărcate/ cu necurăţenii./ singurătatea şi romul (dar mai ales romul) aduc în / dar mateloţilor / splendide, în 3D, vedenii / (…) între mine şi eu, celălalt, flote de vise tăcute / se scufundă în cerul de-asfalt”.
Ar fi greşit să afirmăm că Lucian Vasilescu s-a instalat în confortul unei formule – de la o carte la alta, vezi în poezia sa „mici schimbări de atitudine”, vorba excelentului prozator Răzvan Petrescu, ce-l fac volubil, proaspăt, credibil. Chiar şi (sau poate mai ales) când îl simţi emiţându-şi poeziile cu un fel de bunăvoinţă scrâşnită: „dragii mei, scrisul este o întreprindere cu desăvârşire / nefolositoare. / a scrie este ca şi cum ai căuta, cu tot dinadinsul, / pete în soare. / iar asta nu-i bine, nu-i sănătos şi nici nu se cuvine. / scrisul nu-i decât o sminteală, la fel şi speranţa – / v-o amintiţi pe fata aceea de-au luat-o într-o zi / cu ambulanţa. / voi să nu faceţi ca ea. (…) / voi veţi învinge. pe voi v-am ales / să daţi sfârşitului lumii un nou înţeles.”
Pentru nucleul „90”-ului bucureştean, „Graalul” l-a constituit, în vremea cenaclului „Universitas” şi în primii ani de după comunism, poezia mistică. Mai pronunţată la unii, estompându-se, la alţii, în favoarea viziunii „sexuale” şi „golăneşti” (impudoarea, şocantă la vremea ei, s-a transformat încetişor, cel puţin la un Mihail Gălăţanu, în piesă de inventar), paroxismele misticului par să fie punctul maxim pe care aceşti poeţi, opuşi programatic Generaţiei 80 şi exclusivismelor ei, ar vrea să-l atingă.
Lucian Vasilescu poate că e mai trubadur şi mai îndreptat spre jocularităţi (vorba lui M. Ivănescu), dar are şi partea lui serioasă până la Dumnezeu (şi-napoi). Şi chiar scrie negru pe alb, la capitolul „Confesional” din Manualul de literatură, „despre poezie ca despre spovedanie şi mântuire (...)”. Ceea ce nu îl plasează prea departe nici de Cristian Popescu (lucru care se vede poate cel mai clar în superb-zguduitorul jurnal Caiet de citire şi de caligrafie), nici de elanurile lui Daniel Bănulescu (acestea culminând cu Daniel al Rugăciunii), nici de litania descheiată uneori la toţi nasturii din poezia lui Mihail Gălăţanu. Iar asta demonstrează, dacă mai era nevoie, că aceia care nu ţin neapărat să pară gravi, ba chiar s-ar feri să fie luaţi prea-n serios, pot fi unii dintre cei mai îndârjiţi aderenţi la o idee sau o credinţă, oricât ar încerca să şi-o deturneze sau să şi-o refuze. Iată-l, spre exemplu, pe Lucian Vasilescu în 2014: „acum doar mă rostogolesc prin ocna vieţii mele şi visez / că mare // mare o să fie, / doamne, / voia milei tale.” Şi, pentru ca demonstraţia să fie completă: „de sus, din înalturi, un fel de dumnezeu mă priveşte / cu un soi de mirare; un fel de îngeri / îşi smulg unul altuia / aripile, de disperare.” Cum altfel, nu-i aşa, dacă nu de disperare?
Ceea ce-l face cu adevărat special pe Vasilescu, mai ales în Ţara mea, viaţa mea, dragostea mea – despre modesta mea ratare personală, este o viziune de ansamblu în general bine distilată, care ajunge până la urmă să împace diferitele tendinţe care şi-l dispută. Remarci imediat, de exemplu, uşurinţa sa de a ritma şi de a rima, ştiinţa de a accentua, păstrând ceva din elanurile poeţilor boemei de altădată, mergând până la un poet veritabil al tavernelor din „Generaţia pierdută”, Ben Corlaciu, în poezia căruia versurile lui Vasilescu se oglindesc uneori, complicate cu motive întrucâtva familiare din Cristian Popescu („local familial”) şi Ioan Es. Pop, angoasa fiind tratată la Vasilescu mai „bărbăteşte”, nu fără fandoseli – Al. Cistelecan dixit – sau, mai bine zis, fără o anumită gestică teatrală: „am spus că beau. Şi beau. Beau doar oţet amestecat cu / fiere. / pe fundul paharului, zilele mele m-aşteaptă / să le ajung, să le sorb, să le aduc la viaţă, să le spun pe / nume. // beau din toate puterile, / dar zilele mele se chircesc şi se fac / tot mai puţine.” În ce priveşte „micile schimbări de atitudine” pomenite în titlu, una dintre cele pe care le remarc este legată de erotică, acum redusă la minim – vânzolelii de altădată i-au luat locul spaimele „domesticite” şi un fel de coabitare lâncedă, care a cunoscut „sublimul. / sublimul stării de greaţă” şi s-a cam lămurit.
Textul de început al cărţii, „Circuitul manelei în natură – exerciţiu de adecvare” e mai degrabă un editorial amărui decât un cuvânt înainte, un fel de precizare inutilă, care nu cred că îmbogăţeşte cartea. Putem lua aceste pagini ca pe un statement auctorial sau ca pe o justificare pentru decizia poetului de a tăcea (editorial) de acum înainte, putem glosa pe seama deziluziei şi a scârbei pe care o resimţi din rândurile unui poet şi publicist ajuns în punctul unde poezia şi jurnalismul (ca meserie angajată în primul rând faţă de sine) nu se mai bucură de prestigiu, fiind marginalizate în dauna unui spirit „manelistic” atotbiruitor.
Această astenie a lui Lucian Vasilescu nu este nouă, şi e parte din spiritul de aristocrat rus al poetului. El păstrează ceva din semnalmentele unui bard taciturn, c-un ochi întors spre sine, dar aduce în acelaşi timp cu un vânător de recompense care aşteaptă să-şi încaseze câştigul. Aşa că nu trebuie luat foarte în serios când tratează maneaua cu sarcasm (ca în „pe mine maneaua m-a încolţit la mall”), cel puţin nu în dauna versurilor puternice şi memorabile despre decădere („zeii ori au murit, ori au plecat – nimeni nu ştie. / maşinile, şi ele, au ruginit. / pe ecran mai pâlpâie doar cuvântul sfârşit.”) şi dispariţie („aici se încheie, aici e sfârşitul, / cad bucăţi de îngeri din cerul de bitum”). După cum e de luat în serios când ajunge cu dezolarea până la parafrazarea versului eminescian şi a celui arghezian, totodată, fără să scape prilejul încă unei autoironii amare:  „niciodată n-am murit mai frumos ca în toamna aceasta. / înghit cu smerenie ultima cuminecătură de diazepam. / nu credeam să-nvăţ a trăi vreodată. // n-am crezut şi nici n-am.”
Despre ultima parte a volumului, „Life kills. Repere biografice – tabel cronologic” nu voi scrie decât că nu are nicio legătură cu cele 48 de poeme despre care am scris până acum. Ar putea fi începutul unui alt proiect (care să presupună colajul şi diferite forme de montaj), poate fi un dosar de presă citit ca scurtă istorie a răului (din 1958 până în 1991) aşa cum reiese prin decupaj din „Scânteia” şi urmaşul său postrevoluţionar, „Adevărul”, s-ar putea vorbi aici despre pocirea limbii în totalitarism şi despre servitute, despre manipulare, minciună şi derizoriu. Dar toate acestea merită un alt proiect şi o altă carte, despre care voi scrie la vremea potrivită, dacă va fi cazul.

luni, 26 ianuarie 2015

„Timpul”, primul număr din 2015



A apărut primul număr din 2015 al revistei ieşene Timpul. De acum nu mai e imediat disponibil şi online, ceea ce pot înţelege (asta defavorizează vânzările variantei tipărite). Revista a intrat în reţeaua de distribuţie Inmedio, sper să aibă mai mult noroc, şi relaţii mai corecte decât a avut Poesis internaţional cu ei....

Numărul acesta cuprinde şi un supliment dedicat galei „Oamenii timpului” din decembrie trecut, supliment realizat de Asociaţia Studenţilor Jurnalişti, sub coordonarea redacţiei revistei.

Pe lângă paginile despre antologia Mult înainte de sosirea trenului ea se gândeşte (Casa de Editură Max Blecher, 2014), despre care scriu Marin Mălaicu-Hondrari, Dan Coman, Andrei C. Şerban, Ioan Şerbu şi subsemnatul, revista cuprinde, ca de obicei, multe subiecte şi semnături foarte actuale.

Am mai spus-o, cred: în momentul ăsta, pe mine ca cititor, dar şi ca autor şi editor, din punctul de vedere al publicisticii culturale vii făcute în România, cel mai mult mă interesează săptămânalul Observator cultural şi mensualul Timpul.

sâmbătă, 24 ianuarie 2015

Diseară


Diseară, de la ora 18, la cea de-a şasea ediţie a Serilor Sinapsa, vom face o prezentare a antologiei de poezie flamandă (Lumina ultimei zile) pe care am publicat-o la sfârşitul anului trecut. Doina Ioanid, unul dintre artizanii ei, va vorbi și ea despre proiectul coordonat de Jan H. Mysjkin, iar eu voi citi din carte câteva poeme frumoase.


Lumina ultimei zile
poezie flamandă contemporană,
Casa de Editură Max Blecher, 2014

Nu s-a mai putut salva nimic


Primesc aceste declaraţii, deşi nu îmi vine uşor să le accept, şi le mulţumesc domnilor Ion Pop, Cornel Ungureanu şi Al. Cistelecan pentru că au răspuns cererii noastre (legitime, continui să cred).

Domniile lor au făcut lumină într-o chestiune delicată care mă lămureşte definitiv asupra felului în care funcţionează "lumea literară" de la noi.

Pentru mine, din acest moment, aceasta nu mai există din punct de vedere instituţional.

E moartă şi-ngropată.

Începând de acum, consider că  Uniunea Scriitorilor din România este, de facto, terminată, ea pur şi simplu nu mai există pentru mine, cu toate că (ţin să menţionez) nu am fost niciodată membru al acestei asociaţii "de breaslă".

La aşa "breaslă", aşa scriitori.

Premiul Naţional de Poezie Opera Omnia (ce poartă pe nedrept numele unui poet singular, care nu cred că ar fi aderat niciodată la asemenea practici şi jocuri de culise) nu mai are niciun fel de importanţă.

Singura concluzie pe care o pot trage în urma răspunsului a trei membri ai juriului, care se declară în minoritate, deci nu au votat cu Gabriel Chifu, este că ceilalţi patru, respectiv domnii Manolescu, Martin, Holban şi M.A. Diaconu au votat cu poetul care a câştigat.

Nu mai e mare lucru de discutat aici. Deşi domnul Martin recunoaşte în scrisoarea sa, publicată în revista "Observator cultural", negru pe alb: "voi fi ultimul care să neg existenţa unei clare diferenţe de valoare între Ion Mureşan, Marta Petreu, Mircea Cărtărescu, pe de o parte, şi Gabriel Chifu, pe de alta", printr-un exerciţiu de matematică elementară, trag concluzia că dl. Mircea Martin a votat cu acesta din urmă, în ciuda credinţei sale că dl. Chifu nu le este superior contracandidaţilor săi.

E o istorie pe care o consider închisă. Ştiu din mai multe surse că dl. Manolescu a făcut presiuni, ameninţând cu demisia sa din fruntea Uniunii Scriitorilor, dacă dl. Chifu nu primeşte premiul în discuţie. Nefiind, repet, membru, ci un contestatar al acestei uniuni ilegitime (cine are curiozitatea, poate vedea că scriam împotriva conducerii sale încă din 2004, când preşedinte era dl. Eugen Uricaru, secondat, fireşte, de acelaşi Gabriel Chifu), chestiunea aceasta nu mă mai priveşte.

Voi continua să scriu şi să fiu parte a lumii paralele cu a domnului Manolescu în care am funcţionat şi am construit în ultimii cinci ani, prin propriile puteri, un cenaclu/atelier de literatură contemporană, o revistă care (iertaţi-mi lipsa de modestie) bate la fund toate revistele sub egida USR şi o editură care publică, în medie, zece titluri pe an. Se poate vedea, numai să vrei, cât cântăresc toate astea în literatura română contemporană.

În rest, despre morţi numai de bine. Sistemul literar s-a prăbuşit definitiv, iar nouă nu ne rămâne decât să facem pe cont propriu ceea ce avem vocaţia şi energia să realizăm.

Nu, nu sunt în doliu, ci doar trist că din ruinele acelei lumi scufundate, pe care am crezut-o în stare să se regenereze şi să redevină o parte activă a societăţii în care trăim, nu s-a mai putut salva nimic.

joi, 22 ianuarie 2015

„Numai vorbind deschis despre ce s-a întâmplat se poate face lumină.”


Radu Vancu despre „traficul de prestigiu”, într-o nouă încercare de a descălci ceea ce nu se doreşte a fi descâlcit. E un articol mai lung, dar bine cumpănit, care sintetizează ceea ce s-a întâmplat, spus şi scris până acum şi arată în ce punct a ajuns toată această discuţie în jurul Premiului Naţional de Poezie.

Nu, nu o s-o lăsăm moartă, dacă asta aţi crezut.

Domnilor Ion Pop, Al. Cistelecan, Cornel Ungureanu, Mircea A. Diaconu, vă cerem să rupeţi tăcerea vinovată în care rămâneţi învăluiţi. Nu doar fiindcă astfel ne-aţi putea demonstra că am greşit adresându-vă o scrisoare deschisă în care vă cerem demisia de onoare, ci pentru ca asupra juriului din care faceţi parte să nu mai planeze suspiciunea unei defecţiuni pe care nu o vom uita. Şi, nu în ultimul rând, pentru ca Florin Iaru, care a avut curajul să scrie negru pe alb ce a aflat în urma unor discuţii private (sau, dacă preferaţi, a investigaţiei jurnalistice pe care a întreprins-o), să nu fie pasibil de calomnie. Aveţi, la rândul dumneavoastră, domnule Gellu Dorian, datoria să rămâneţi de partea adevărului.

Pentru că dacă dumneavoastră nu spuneţi public ceea ce aţi recunoscut în privat, şi tăceţi doar pentru a-l proteja pe Nicolae Manolescu, nu doar că adăugaţi o dezamăgire la dezamăgirea pe care am trăit-o când am aflat rezultatul (silnic, continui să cred) al votului, dar îl şi puneţi pe Florin Iaru într-o situaţie penibilă şi fără ieşire.

Arătaţi că puteţi face transparent ceea ce un singur om doreşte să rămână împâclit pentru a acoperi frauda pe care a comis-o.

miercuri, 21 ianuarie 2015

Nişte frânturi de adevăr


Măcar ceva, nişte frânturi de adevăr au ieşit, în urma agitaţiei noastre, la iveală. Şi asta doar datorită domnului Mircea Martin, ceilalţi implicaţi rămânând la cutie (cu excepţia tonului zborşit-iliescian din răspunsul lui Nicolae Manolescu, nu am mai reţinut decât propoziţia lui Al. Cistelecan: Sperăm şi ani mai buni).

Păcat că-n ţara asta nu există ceva mai mult curaj. Mi-e mai uşor acum să înţeleg ce nu pot desluşi de 15-16 ani, de când îmi pun problema: de ce suntem veşnicii întârziaţi, ăia care-şi dau seama la spartul târgului că au pierdut tot? Uite de-asta.