Tranzbordare 13, sâmbătă seara, în Londophone

Tranzbordare 13, Casa de Editură Max Blecher, 2013

lansare: sâmbătă, 14.12, de la ora 18, în Londophone

(la o aruncătură de băţ de Cişmigiu)

„Triskaidekaphobia e numele fobiei de numărul 13, relativ comună printre noi, oamenii prozaici. Iată însă că poeții români sunt, pe cât se pare, triskaidekaphili: în anul 2013, 13 poeți se întâlnesc la Telciu, într-o tabără de poezie, scriu 13 poeme colective, pentru a le publica într-o antologie la care contribuie toți 13 — și a cărei prefață, iată, e scrisă de un tip născut într-o zi de 13. Părerea mea, strict subiectivă ce-i drept, e că le-a purtat noroc. Să vedem însă mai întâi cine sunt cei 13 triskaidekaphili, iar apoi rămâne bunului cititor să se hotărască dacă nu cumva e cazul să devină, din triskaidekaphob, un iubitor de 13. (Și al celor 13, firește.)” (Radu Vancu)

iv cel naiv: poezie gingaşă la kil

Al treilea volum în trei ani. Cu un titlu (Nesfârşesc) la fel de inspirat şi de candid ca al cărţii de anul trecut (Uibesc). Costă 59 de lei. Acum cu 20% mai multă gingăşie.

Poezia Marianei Marin în italiană

Zestrea de aur / La dote d'oro,

Editura Pavesiana, 2013

(ediţie bilingvă, versiune în limba italiană de Clara Mitola)

O carte a cărei apariţie e foarte preţioasă pentru mine, cuprinzând textele unei extraordinare poete (şi a unei prietene foarte dragi), Mariana Marin, de la dispariţia căreia au trecut zece ani, în transpunerea unei excelente traducătoare şi cititoare de poezie, pe care am văzut-o în ultimii trei ani şi jumătate (de când s-a stabilit în România) descoperind cu entuziasm scriitori români şi vorbind despre opera lor cum se vorbeşte numai despre ceea ce iei cu adevărat de partea ta. (Să vedeţi ce frumoase traduceri din Mazilescu va publica – la timpul potrivit – Clara Mitola...)

Cele mai frumoase poeme din 2012 la Institutul Blecher 82

Duminică seara, de la ora 19, Institutul Blecher 82, în care se va lansa Cele mai frumoase poeme din 2012 (Tracus Arte, 2013). Tragem nădejde, deși e prima oară când organizăm un eveniment în plin decemvre, să ni se alăture autorii cuprinși în antologie care pot ajunge (unii dintre ei ar veni pentru prima oară), precum și toți prietenii Tramvaiului 26 (deci ai poeziei) ce ne-au fost și ne sunt alături, ca să încheiem frumos anul (și cel de-al nouălea sezon al Institutului Blecher).

În bărcuța de la "Euridice"

ani întregi au încercat să mă dezvețe, reproșul lor era tăios și nu lăsa loc de întors: îmi spuneau că lumea e sătulă de eu, că poezia a fost inundată prea multă vreme cu faptele și rătăcirile lui eu, că am evoluat și suntem prea civilizați să mai vorbim despre ceva cu adevărat important în felul ăsta. copil fiind, eu nu înțelegea o iotă și-o tot dădea cu supărările lui.

dacă au văzut că nu merge așa, au început să țopăie și să-și facă semne, eu se simțea cam stânjenit, eu nu făcuse grădinița și pândea o fată care nu-l mai iubea, dar ei îl simțeau slab, insistau. de-abia ce-și trăgea puțin sufletul eu după toată alergătura dintre muzeu și castel, că începeau să predice, vorbeau despre ceva utilitar, le respingeam elocvența deși mă atrăgea, o țineam una și bună că trebuie să ții la eu, că doar e-al tău și când te doare. iar ei se supărau, și amenințau, și chiar m-au pus la colț, și la un moment dat totul a luat-o razna.

mi-l amintesc pe cel mai strălucitor dintre ei: fugea de eu ca de dracu, îmi explica totul clar, că eu e demodat, e isteric, că-i un mincinos și o scârbă și nimeni nu mai are de ce să-l creadă. știam că îl doare și pe el la fel de mult, așa că nu înțelegeam de ce nu-l lasă pe eu al lui să înjure, să spurce, să-și verse amarul.

cel mai aspru din turmă m-ar fi scuipat între ochi pentru că-n versurile mele de adolescent confuz nu știa vorbi decât eu. nu a mai dat mâna cu mine, mă privea dușmănos, de-abia aștepta să găsească o urmă a scârbei de eu în poemele mele.

apoi bărcuța a început să se zgâlțâne și câte unul să cadă și ei s-au smerit și au luat-o la goană spre nord, unde s-au ascuns în niște chilii și au început să se roage de mama focului. iar după o vreme cel strălucitor a publicat niște poeme din care se vădea că eu îi umpluse capul, și inima, fiecare mădular era plin de-un eu­ cărnos și mândru, cu irizații de zeu aztec, îl năpădise, avea mișcări de iapă tânără-n călduri. iar mănăstirea aia și toată biserica lui ar fi dat în dambla dacă eu nu ar fi fost lăsat odată să se descarce.

așa că eu al lui a scris încă o carte. mă smeresc în fața lipsei lui de smerenie și îi dau dreptate, deși-i târziu, iară poetul acela frumos și sigur pe el ca Pirus din Epir poartă acum o mitră, și are cădelniță și patrafir. 

Despre FILB 6 & locul poeziei

      A-nceput, oficial marți (la Cărturești, cu un dialog între două cupluri de autori: Zeruya Shalev – Eyal Megged și Cecilia Ștefănescu – Florin Iaru, moderat de Adela Greceanu & Matei Martin), practic azi, cu lecturile de la Clubul Țăranului, a șasea ediție a Festivalului Internațional de Literatură de la București, festival independent care iată că rezistă și fără fonduri de la consilii județene sau primării voioase și grabnic spălătoare de ban public, adunând scriitori excepționali ai literaturii universale de azi și un public numeros, inimos și vioi.
      Nu are rost să mai spun că este singurul festival internațional de literatură din București, că sunt seri cu lecturi și discuții de calitate (la fel ca oamenii din public – în majoritatea lor scriitori, jurnaliști culturali și blogări, mai pe scurt: comunitatea cititorilor profesioniști), singurul meu regret (subiectiv, firește) fiind că poezia pare nu chiar exclusă, dar reprezentată într-o foarte mică măsură. 
      Oricât aș încerca să le caut cusururi, niciunul dintre autorii care au citit astă-seară nu a fost sub așteptări. Cei patru, moderați grațios, într-o engleză tare simpatică, de Marius Chivu, au fost: Sarah Dunant, cu romanul său istoric despre familia Borgia, dar și cu inteligența și discursurile sale inspiraționale – de-am avea în România mai mulți astfel de profesori pasionați, de ghiduri vocaționale în carne și oase pentru cei care visează să facă literatură! –; Zeruya Shalev, cunoscută publicului de la noi datorită celor patru romane traduse în românește până acum; scriitoarea maghiară Andrea Tompa, originară din Cluj – și ea plecată, la fel ca Bartis și Dragoman, în Ungaria, la începutul anilor '90 –, cu discursul ei realist, autoironic în cheie minoră, o lecție pentru direcția autoficțională atât de anemic reprezentată în literatura română; și Eyal Megged – pentru mine, descoperirea serii, cu stilul său grav, nervos, fără lungimi inutile, fără zorzoane sau rictusuri, și totuși atât de mișcător și de uman în fragmentul citit din romanul Sfârșitul corpului, pe care sper să ajung să-l citesc cap-coadă nu peste multă vreme. Mă bucur că l-am ascultat, din puținul auzit mi s-a părut un scriitor ce atinge nivelul de excelență pe care îl întâlnesc la scriitorii mari, aceia de care rămâi atașat cu zecile de ani.
      Îmi pare rău, deși următoarele două seri (și o după-amiază, vineri, la MLR) par incitante, că organizatorii FILB au uitat ce (credeam că) au început anul trecut, și anume includerea decisă a poeziei în festival (hai să nu fiu suspectat de mania persecuției: prezența ei e, de data aceasta, mai ștearsă, pare încă o dată acceptată cumva din obligație).
      După experiența de la Iași, unde organizatorii (ei înșiși prozatori, niște prozatori foarte actuali, în sensul strict comercial și mediatic al cuvântului) unui festival făcut din bani publici (fără număr) nu au inclus și o seară de poezie în program, încep să mă obișnuiesc (iar obișnuința asta, vă spun drept, îmi stă-n gât) cu împingerea acestui gen excentric și atât de puțin aderent, acum, la publicul contemporan, în corzi, sau chiar înafara ariei de interes general (atâta cât mai este de "general" interesul pentru literatură al contemporanilor noștri). La Iași ne-am descurcat cum am putut (mai puțin eu, cât Corina Bernic și Aleksandar Stoicovici, cu aportul lui Paul Gorban – ei au fost tot timpul acolo, în epicentrul organizării), improvizând cu un buget de vreo mie de euro o lectură cu aproape 30 de poeți din toate părțile țării, pe care au venit să-i asculte sute de oameni, mai ales tineri – iar asta s-a făcut în câteva zile, hai săptămâni (dacă mă gândesc la toate diligențele oficiale obligatorii dinaintea începerii marelui festival).
      Îmi pare rău, așadar, că FILB (cu resursele sale insignifiante în comparație cu bugetul pus la dispoziție de vătafii liberali de la Iași) merge într-o logică asemănătoare atunci când vine vorba de poezie. Desigur, zilele acestea va citi unul dintre cei mai buni poeți debutați în ultimii cinci ani (Andrei Dosa e deja o certitudine, și un poet care n-a contribuit încă la inundarea pieței cu încă un roman pasabil sau cu cârlig la public), restul invitaților fiind, în cel mai bun caz – și cel mai bun caz e întotdeauna Dan Sociu –, poeți convertiți la proză (e drept, Eyal Megged, despre care am scris mai sus, a început cu poezie, dar nu în calitate de poet se află la București).
      O fi ăsta spiritul vremii. Sau poate că scriu asta păstrând încă gustul amar de după FILIT, unde am moderat o lectură-maraton de trei ore în care au citit câțiva scriitori de primă mărime de azi (dacă i-aș menționa doar pe Nimigean, Acosmei, Manasia, Coman și Leac, și tot ar fi de ajuns), înțelegând eu mai târziu că evenimentul fusese adăugat pe de lângă festivalul propriu-zis, poeților excelenți veniți din toată țara acordându-li-se din partea gazdelor (în special a lui Dan Lungu, ce seamănă tot mai mult cu un boier moldav de pe vremea lui Cuza, un boiernaș studios și perfect orientat în cele lumești) atenția care li se acordă în general musafirilor nepoftiți. Să mai spun că, după șase săptămâni, nu am fost plătiți pentru prestația noastră de-acolo? Nu mai spun.
      Însă tot la Iași, Ernest Wichner (poet și practician acționist, manager cultural, organizator de un profesionalism dincolo de orice dubiu, directorul Literaturhaus Berlin) mi-a confirmat un lucru: niciun festival care se respectă din Europa nu ignoră poezia, nu o face uitată cu vederea. N-o bagă sub preș. Nu doar fiindcă includerea poeziei aduce o anumită galonare, un prestigiu pe care nu ți-l aduce, la nivelul acesta de reprezentare culturală "înaltă", niciun alt fel de performare (sau performanță) literară, nici pentru că poezia e cu mult mai veche și mai determinantă în istoria culturii vestice decât romanul (și nu din punct de vedere documentar, cât, dacă vreți, psihoistoric), ci pentru că, prin felul în care îi schimbă pe oamenii pe care îi atinge, prin forma ei conținută, poezia contează enorm în transformarea benignă a limbajului. Adică, vorba celor vechi, în viața lumii. E o greșeală enormă să crezi că poezia nu mai există sau că nu mai contează (pentru cine ar trebui să conteze? pentru Nelson Mondialu? pentru bietul Gigi Becali? iată o discuție pe care ar merita s-o purtăm) fiindcă volumele poeților contemporani nu se vând, sau fiindcă la lecturile lor prin bărulețe și cafenele obscure nu vin mai mult de o mână de oameni (și totuși, ce strălucire imposibil de mimat sau de deturnat în ochii acelor oameni), ori pentru că un critic cu ochelari de cal își dă cu părerea c-ar fi răposat (iar asta numai fiindcă el nu mai pune mâna pe-o carte decât dacă-l legi de scaun și-i bagi lampa în ochi?)...
      Let's not go round the bush, sunt deja catalogat ca un poet demodat, nu mai am oricum ce pierde: dacă are vreun sens și contează la ceva, poezia nu are legătură nici cu vânzările (fiindcă e fundamental anticomercială, adică nu funcționează în acest sistem de gândire economică în care totul se negustorește, se tranzacționează pe bani), nici cu zgomotul de fond al actualității, al concretului cotidian care începe acum și se termină tot acum. Credeți-mă, știu ce spun: sunt activ în lumea literară românească de 10 ani, și de mai bine de 3 ani editez cărțile de poezie ale altora. Nu o să mă plâng, Doamne ferește. Eu am ales drumul ăsta, sau el m-a ales pe mine – nu mai are nicio importanță.
     Luați-o așa: poezia este Fantomas fără o tonă de machiaj și fără capă, e Batman în cârje, e în același timp transcriere și modulare a ritmurilor noastre de profunzime, pe care nu ni le poate lua nimeni, nu ni le poate cumpăra niciun latifundiar de pe lumea asta, și nimeni și nimic nu le poate face să tacă. Știu câți bani dă lumea în care trăim (și în care, veți spune, se trăiește dintotdeauna – însă Hesiod sau Lucrețius n-au trebuit să-i suporte pe Ronald McDonald și Lady Gaga) pe acel sunet – de-abia întrezărit, ezitant, secretos și fragil chiar și când e guraliv și obscen, obsedat de sine și totuși gata oricând să-și arunce cu acid în față – al unicei noastre vieți interioare.
      Continui să cred că poezia (nu poetul, nu insul acesta zăpăcit și vulgar, smerit, bețiv, autist, narcisist și fermecător, sau urât cu spume și spurcat la gură, autodistructiv sau cum o mai fi el) ar merita mai multă considerație: ceea ce răzbate din ea e proba civilizației spirituale a unei epoci. Și culmea e că o parte din această probă, o jumătate din această mărturie despre sensurile unei vremi (sau despre patternurile de evoluție potențială a spiritului) o face felul în care poezia e ascultată / citită / primită în locurile în care ea ar putea să pătrundă.
      Știu, vorbesc despre lucruri imposibil de măsurat în statisticile institutelor de sondare a opiniei publice (parcă așa se spune, nu?), dar o lume culturală "cu ștaif", chiar și una aflată într-un declin accentuat de receptare, atenție sau respect din partea societății în interiorul căreia funcționează, nu poate arunca poezia peste bord fiindcă micuța corabie editorial-managerial-publicistică se scufundă. Asta fac zănaticii sau panicații sau lașii sau cei care care nu au înțeles ce spun cărțile mari & adevărate.
      Ce spun aceste cărți, care ne sunt, mai mult decât oricând în istorie, la îndemână? Poate că încearcă să ne învețe, printre altele, că o societate – o lume – care își trăiește atât de intens transformările și crizele de creștere, o lume care transpiră atâta artă și poezie, o face pentru că e slăbită și are, vorba unui poet, nevoie de anticorpi. Poezia de azi (de ieri, dintotdeauna) exprimă, poate, nevoia unui vast conglomerat de oameni (care ar prefera să dormiteze, și se simt al naibii de fericiți așa, în burta Leviathanului) de a se apăra.
      Alcătuire imperfectă și plină de nepotriviri, cum e și lumea aceasta, poezia încearcă (uneori împotriva dorinței mele de a mă îngropa din timpul vieții-n permafrost) să mă păstreze liber și viu, să-mi apere fărâma de demnitate în fața barbarilor. Chiar n-am învățat nimic din lecția lui Hlebnikov, din suferințele lui Attila Jozsef, din exasperarea acelui tânăr și mândru avangardist care oripila elitele?
      M-am cam întins. Mergeți la FILB, citiți ce vă face bine, nu ignorați poezia, pace!

jar pe buzele tale, și în islanda vulcani

pentru Gringo

 

întorci capul pentru o clipă și nu mai găsești lumea

unde-o știai: „orașul real ca un vis” destrămat, legendara

perfecțiune a gesturilor friabile, noaptea tăindu-și drum cu maceta

prin cețuri, bricheta ți se aprinde din a treia-ncercare,

și o faci ca și cum de asta ar depinde ceva, jar pe buzele tale,

și în islanda vulcani, totuna

dacă dormi sau e un vis de maimuță, firmele din

marile aeroporturi nu te vor consola niciodată, fericiți

cei ce-au văzut fluturi-gigant

repezindu-se după miezul nopții în fructele coapte

în ciorogârla cineva poate că ne așteaptă – pace

în buenos aires cineva își zboară creierii chiar acum – pace

în fotoliul meu o ghicitoare nebună aranjează playlistul – pace

în subteranele săpate de orbi strălucește cel mai puternic lumina – pace

în labirintul străzilor de periferie râdem la glumele unui arhitect nevrotic – pace
în toată încâlceala drumurilor acestora muzica își găsește făgaș – pace

în mine cineva trage încet draperiile, storurile-s lăsate, mintea mea – pace

în lume e tot ce nu pot să înțeleg, privește anarhistul ăsta stângaci și râzi – pace

în farfurie capul, tăvălit prin mălai, tresărind

sfios sub mașinăriile care-ntunecă cerul.