Te-aș ține de mână acum, dacă și mâna mea ar mai fi ce a fost

Doamne Dumnezeule, cât mi-am mai măsurat cuvintele în ultima săptămână.
Cât de tare am încercat să nu fiu patetic și să nu mă agăț ca boul de coma ta
doar ca să scriu poezie, deși dacă nu era poezia noi n-am fi fost decât doi străini,
chiar dacă până-n final am rămas străini,
cu toate prinsorile și bețiile și respingerile și cârtelile
care ne-au adus câteodată laolaltă și deopotrivă ne-au despărțit.

Ai excelat de când eram tineri în arta scalpării, deși nici tehnica, nici trofeele nu te interesau,
ci, cum am aflat din cartea ta cea mai inegală, plăcerea spectacolului.

În creierul tău nu mai e nimeni, dar corpul ți-e viu, uite încă o întâmplare pentru care nu ne-au pregătit
nici cărțile,
nici fotbalul,
nici Pearl Jam.

S-a stins și ultima scânteie, s-a dus ultima fază din finala în care
n-am înscris golul decisiv
și-aș vrea să vă întreb, pe tine sau pe Adi, care era visul
pe care-l pasam în sufrageria aia de la unul la altul
de parcă lumea ar fi-nceput cu noi.

Era un Paște posac, ne simțeam cu toții în deplasare,
dar eram golgheteri, pariori geniali și poeți
și nu avea cum să se termine.