30 pentru 2020 (II)

 

Am fost inexact scriind că Editura Charmides a publicat în 2020 doar un volum de poezie, așa că mă grăbesc să fac rectificarea necesară: cred că e vorba totuși de un volum și jumătate – și asta fiindcă la Charmides a mai apărut, în coeditare cu Tracus Arte (editură cu care păstrează de mai mulți ani raporturi camaraderești), noua carte a lui Ioan Es. Pop, cu titlul cam îndoielnic Un somn pe scaunul electric. Unul dintre numele de prim-plan ale poeziei românești din primul deceniu postceaușist mai adaugă o cărămidă la edificiul început strălucit cu Ieudul fără ieșire. Fără să mai uimească sau să mai schimbe ceva esențial în poetica ce l-a impus până în 2000, Ioan Es. Pop continuă să cerceteze acele zăcăminte din care uneori reușește să mai extragă minereu de valoare (deși inegale, sub nivelul primelor trei volume, cărțile sale inedite din ultimele două decenii – Petrecere de pietoni, Unelte de dormit, Arta fricii – își găsesc sau regăsesc cam de fiecare dată admiratori mai vechi sau mai noi), așa cum cred că o dovedește și Un somn pe scaunul electric.

Dacă am ajuns la Tracus Arte, cu siguranță nu se poate trece peste despre prieteni & singurătate a lui Romulus Bucur, devotat editurii care i-a publicat în ultimii ani și Arta războiului sau Odeletă societății de consum.

Rodica Draghincescu, revenită la scrisul în limba română în 2018, când i-a ieșit FRAHT, publică acum Copilul cu piele de iarnă (Tracus Arte, 2020), o carte densă și intensă, așa cum ne-a obișnuit R.D. încă de la primele sale volume din anii ’90.

Un veteran al 70-ismului, scriitorul, traducătorul și jurnalistul Dinu Flămând publică, la aproape o jumătate de secol de la debut și la doi ani de la masiva antologie în două volume de la Editura Școala Ardeleană, Descos și țes (1971-2017), volumul Om cu vâslă pe umăr (Tracus Arte, 2020).

            Cu trei cărți de poezie și unul de texte teatrale în ultimii patru ani, Mihai Ignat nu e doar unul dintre cei mai prolifici autori ai promoției sale, dar și un autor la care se vede o căutare continuă, un refuz al formulei (după ani buni în care păruse închis în maniera pe care a cercetat-o asiduu la adăpostul alter-ego-ului său, „klein”). Cel puțin aceste trei volume de poezie apărute într-un interval relativ scurt – Poate noaptea a și-nceput (2017), Frigul (elegie) (2018) și Forme de apus (2020) – sunt foarte diferite între ele. După lungul poem Frigul, publicat în colecția Vorpal de la Nemira, recenta Forme de apus e jucată în alt registru și cu rupturi (logice, semantice, imagistice) mai decise, amintind în câteva momente de radicalismul lui Ionel Ciupureanu.

            Aurel Pantea revine, la patru ani de la O înserare nepământeană, cu un volum de poezie inedit, Execuții (Cartea Românească, 2020). Unul dintre cei mai puternici și mai obsedanți poeți români de azi, „ultimul taliban al modernismului” (Al. Cistelecan), Pantea a dat încă o carte adevărată. Lucru pe care un asemenea poem ar trebui să-l certifice fără rest: „Până la urmă, cel ce va muri / va ieși în față, / dacă până acum se complăcea / în poziții gri, / de data asta monstrul făcut din munți de modestie / și bună-creștere, / insul cehovian, corect, / va mărturisi, ca satyrul dyonisiac – / «mai bine nu v-ați fi născut», / își va scutura redingota / și se va întoarce să pompeze / mai departe o limfă bătrână, / până la urmă, activitatea aceasta / se dovedește a fi / mai mult decât onorabilă”.

            Ajunsă la deplina maturitate după cinci volume (ultimul, Copilul din mașina galbenă, din 2010) și antologia de acum doi ani, Un om de succes și alte pierderi, Irina Nechit, una dintre cele mai convingătoare poete ale generației sale, vine cu Masa de sărbătoare (Cartea Românească, 2020), care ar trebui, cred, să primească mai multă atenție decât cea de care are parte scrisul doamnei Nechit de partea aceasta a Prutului.

            Consecventă cu direcțiile pe care și le-a asumat, editura frACTalia a publicat în 2020 cel de-al patrulea volum al lui Mihók Tamás, biocharia. ritual ecolatru. Tot o variantă de ecopoetry produce și Bogdan Tiutiu în a doua sa carte, Grădinile Neumarkt și alte poeme, iar Vasile Mihalache își continuă demersul (legat de postumanismul pe care l-a și teoretizat de ani buni) din prima sa carte, mort după om (2016), în creatura tuturor lucrurilor.

            La Junimea, un titlu menționabil este Între timp îți vezi de viața ta, a Cristinei Hermeziu, al doilea său volum de poezie după debutul din 2016 cu Parisul nu crede în lacrimi. 

            Am lăsat special la urmă patru cărți ale unor scriitori trecuți de patruzeci de ani (ba chiar unul dintre ei, eseistul și prozatorul Horia Dulvac, proaspăt sexagenar) care au publicat în 2020 primul lor volum de poezie, niciunul dintre ei nefiind însă debutant: Ciprian-Ionuț Baciu, Telegrame în așteptare (Editura Universității de Vest, 2020); Ovidiu Baron, liniștea de suprafață (Tracus Arte, 2020); Goran Mrakić, Lumea e cămașa mea de forță (Brumar, 2020 – prima carte de poezie în românește, având peste 250 de pagini, a poetului și prozatorului sârb din Timișoara) și Horia Dulvac, Nimeni nu-mi spunea (Diacritic, 2020). Scriitori stăpâni pe mijloacele lor, experimentați, care umplu bine pielea poetică pe care o îmbracă fiecare în aceste volume, arătând însă cu toții (așa îi simt) o disponibilitate mai mare pentru proză (toți fac poezie narativă, întinsă pe orizontală și pe verticală, cu grijă pentru amănunt și poveste – sau fixarea cadrului în care se desfășoară scenariul poematic).

            Una peste alta, o spun încă o dată, un an în care am avut ce citi.