Radu Andriescu e poet. Vorba asta e previzibilă, dar în cazul lui se aplică perfect: până-n măduva oaselor. Unul dintre cei câțiva care după 1990 au fost de la început la-nălțime, și care s-au arătat în stare să nu rămână de-a lungul ultimului sfert de secol pe loc. Scrisul lui a trecut prin trei faze pe care oricine l-a citit le va recunoaște (prima de la debut și până pe la sfârșitul secolului trecut, a doua cam până prin 2010, când a publicat Metalurgic, iar a treia din 2016 până azi). Douăsprezece cărți de poezie în douăzeci și opt de ani, incluzând antologia din 2019, nu-i excesiv de mult, dar nici chiar puțin. Influența poeticii lui Andriescu e vizibilă și fertilă pentru unii dintre poeții cei mai tineri de azi.
Am admirat antologia (care poate fi citită ca o carte pe de-a-ntregul nouă, proaspătă, cu modificări mici, dar substanțiale în poeme de acum ceva ani care par scrise azi) de anul trecut a lui Andriescu, Oglinda la zi. Ea a venit după o perioadă foarte fertilă pentru scrisul lui: a publicat patru volume inedite în patru ani consecutivi (am fost editorul a trei dintre ele, în 2016, 2017, respectiv 2018). Așa încât, față de ceea ce scriam despre Radu acum trei ani și jumătate în prezentarea la rubrica „Poemul săptămânii”, ar fi destule de adăugat, fiindcă volumele lui recente au completat și nuanțat profilul unuia dintre poeții români de vârf ai ultimelor decenii.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu