„o formă neinvazivă de apropiere”

Cătălina Bălan, cutii (Editura Paralela 45, 2019)

       Cătălina Bălan scrie o poezie pe care nu o consider minimalistă (o etichetă folosită cam zglobiu și, în general, dintr-o mare lene): dacă e să mă raportez la poezia deceniului care mai are puțin și se-ncheie, această poetă nouă, de o uimitoare precocitate (o citesc de vreo opt-nouă ani și i-am urmărit cu interes traiectoria) vine cu un discurs care o face credibilă și reală. Cutiile (Paralale 45, 2019) ei sunt biografeme ce umanizează lumea („mică și caldă inima mea / se înghesuie lângă tine seară de seară / uneori inima mea se suprapune perfect peste tine / atât cât să mai poți respira”) într-o vreme în care preocupările poeților de douăzeci și ceva de ani se situează adesea într-o zonă de extirpare a umanului, de impersonalizare operată chirurgical. Nici urmă de tehnicismul sincopat al multora dintre debutanții de azi în Cutii, Cătălina Bălan scriind o poezie ușor de luat aproape în care găsesc câteva calități de bun augur: are umor și ironie, fără a ajunge să ruleze glumițe facile și meme-uri („ai mei au ascuns kamasutra / bukowski miller și brumaru pe un raft ceva mai sus / gen, ca să n-ajung eu / asta înseamnă să fii părinte responsabil”), fără să lase, așadar, cititorului său impresia că ar ține cu tot dinadinsul să-i atragă atenția prin anecdotă sau wink post-ironic; poezia aceasta este simplă (chiar cu riscul unor texte „telefonate”, ce frizează banalul), lipsită de ornamente și empatică, iar autoarea ei are tenacitatea de a-și umple cutiile cu toate acele lucruri cu care ne populăm viețile, alcătuind un spațiu familiar (cu vagi ecouri din Cristian Popescu) precis conturat și afabil („visul meu este să am un troleibuz personal / mă bucur când văd un troleibuz / uneori de el depinde bunăstarea mea sufletească / ce poate fi mai frumos decât un troleibuz în mișcare / poate doar un bărbat care își calcă singur cămașa”). Pe de altă parte, versurile sale sunt în stare să producă și disconfort („ca să fii eficient / azi am învățat că / înainte să resuscitezi pe cineva / trebuie să-i tai hainele / și să apeși direct pe pieptul gol / la 4 cm în jos față de stern și 4 mai sus de buric”), să dea naștere la rupturi în aparenta egalitate a modului în care tratează materia poetică. Dacă e posibil ca intimitatea să fi rămas una dintre ultimele redute ale subversivității (dat fiind că discursurile refuzului și ale rezistenței au fost confiscate de alți „vectori” ai vieții noastre socio-politice), Cătălina Bălan e cea mai gingașă subversivă a zilei („nouă nu ne mai dă nimeni ulei de pește / cu lingurița / de unde și nevoia de a ieși în stradă / pentru că problemele și alte chestiuni / nu se rezolvă de la sine”), iar cutiile ei sunt pline de obiecte sufletești prețioase („pe o bancă la malul oceanului / în fața unui soare enorm care apunea / mă gândeam că poate o să stau cu tine toată viața / da. toată viața”). Dacă va stărui să nu confunde simplitatea cu superficialul, sunt sigur că va confirma promisiunile din această primă carte.