Luca Ștefan Ouatu, Cinematic (OMG, 2019)
Deși
îl mai încearcă romantismul blegos, Luca Ștefan Ouatu are abilitatea să nu alunece
prea des în sentimentalisme sau naivități zornăitoare – ceea ce pentru un poet
de numai nouăsprezece ani, mezinul desantului de debutanți de anul acesta, e
din start o bilă albă. Ouatu e un poet al timpului său – dacă de vreo nouă
decenii încoace ipostazele (și strategiile corespunzătoare) preferate de
tinerii masculi lirici erau de băiat rău, de june arțăgos și exigent, de
histrion sau arlechin sarcastic, de provocator îndărătnic și ofensator
hipersexual (semnalmente recognoscibile în diferite grade la Geo Bogza, Gellu
Naum, Geo Dumitrescu, Vintilă Ivănceanu, Mircea Dinescu, Traian T. Coșovei, Daniel
Bănulescu, Marius Ianuș și destui alții), poetul de-o vârstă cu noul secol
preferă să afișeze o poză cool, urmarea fiind că miza estetică (deși orice
formă de estetism e din start respinsă sau subminată) cade pe atitudine și
modulații ale detașării ironice, pe distanțarea de sursele autorității mai
curând decât pe confruntarea acestora.
Așa că nu teribilismele sau ostentația
sunt cultivate cu predilecție în Cinematic
(OMG, 2019), ci un ton degajat și ingenuu, de o temeritate atenuată încă de la
început prin strategii de temperare („pornhub plantează un copac / pentru
fiecare 100 de clipuri văzute râd / și mă gândesc că șansele ca un labagiu ca
mine / să salveze vreun video sunt mici / șansele ca cineva să salveze planeta –
/ aproape nule // acasă am învățat că nu e frumos / să vorbesc despre / intimitatea
mea în public / în public am învăţat că nimic nu / e mai frumos decât
intimitatea / expusă mama va citi și se va convinge / că sunt activist pentru
natură”).
Vulnerabil și altruist, juisor și înstrăinat, dispus la filozofări care l-ar face invidios pe Căpitanul Evidență („prins între corpuri și necunoscute / definiții tripuri și chipuri / căutăm recunoaștere / viață în cele mai mici lucruri și / trăim aceeași zi / fără să știm de ce” sau, și mai rău, „zona de siguranţă a dispărut / și odată cu ea a început să apară / un loc toxic în care mă lupt / să simt că mă salvez / să ies în mijlocul lumii și să urlu / că în sfârșit ceva din mine / poate să doară”), Ouatu este în acest punct un anticlimactic în căutarea febrilă a trip-ului. Subiectul poetic din Cinematic trăiește predominant în virtual, în derularea interminabilă de imagini din feed („am stat cu fețe pixelate / și am văzut lumea cu toate adevărurile ei”), „înconjurat de artificial”, mărturisind totuși o pronunțată aspirație către reconectarea cu semenii („și până unde nostalgia serilor / în care nu îmi dezlipesc mâna de telefon / bifând mesaje meme izolare / stickere cu inimioară aștept / oameni să apară în fața mea sărind / din ecran / bifând îmbrățișări lumină / plimbări prin parc excese de serotonină”).
Vulnerabil și altruist, juisor și înstrăinat, dispus la filozofări care l-ar face invidios pe Căpitanul Evidență („prins între corpuri și necunoscute / definiții tripuri și chipuri / căutăm recunoaștere / viață în cele mai mici lucruri și / trăim aceeași zi / fără să știm de ce” sau, și mai rău, „zona de siguranţă a dispărut / și odată cu ea a început să apară / un loc toxic în care mă lupt / să simt că mă salvez / să ies în mijlocul lumii și să urlu / că în sfârșit ceva din mine / poate să doară”), Ouatu este în acest punct un anticlimactic în căutarea febrilă a trip-ului. Subiectul poetic din Cinematic trăiește predominant în virtual, în derularea interminabilă de imagini din feed („am stat cu fețe pixelate / și am văzut lumea cu toate adevărurile ei”), „înconjurat de artificial”, mărturisind totuși o pronunțată aspirație către reconectarea cu semenii („și până unde nostalgia serilor / în care nu îmi dezlipesc mâna de telefon / bifând mesaje meme izolare / stickere cu inimioară aștept / oameni să apară în fața mea sărind / din ecran / bifând îmbrățișări lumină / plimbări prin parc excese de serotonină”).
Și Luca Ouatu ar vrea, vorba aceea, să
spargă însingurării ucigătoare zidul, însă nu prea știe cum să facă – s-o
dea pe hip-hop („în trip pe viață și toată viața în trip”) sau să se-nchidă-n
casă și să deplângă soarta cea crudă („am acceptat vulnerabilitate / de aici
până în cairo / și am iubit femei frumoase / fără să mă simt bărbat”),
informându-și cititorul în legătură cu „sentimentul de vulnerabilitate / în
fața propriei incoerențe / când vine vorba de organizare / și calitatea vieții”.
O poezie despre maturizare plină de tentative de autodefinire care, atunci când e simplă și directă
(„sunt tot copil mă întreb ce mai rămâne / când tot ce e frumos dispare și în
noi / nici serialele nu mai luminează”) și nu patinează în formulări tehnicist-demonstrative
frizând nonsensul („ne-am născut în simbioză / toți doar energii / hybridați cu procesoare / sub
control termic”), aduce câteva
promisiuni cu care până și un bătrân douămiist crispat poate să rezoneze („gata să pierd realitatea cu totul / și
nevoia / acută de cadre / cu tripul meu polaroid / camera de 3 pixeli cu / șarmul
meu de băiat în floarea vârstei pozam / fete mai mari întinse pe geam / visându-se
timid vedete în filme”).
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu