Zece ani de blogăreală

S-au împlinit ieri zece ani de când am deschis acest blog. O pagină virtuală în care am vărsat lucrurile care mă interesau, care mi se întâmplau, veștile în legătură cu cărțile mele, multe poezii, ale mele sau ale altora, tot felul de exasperări și indecizii, aproape o mie cinci sute de postări, în medie cam una la două zile și jumătate, ceea ce ar trebui să mă confirme ca pe un grafoman fără nici o rușine. Blogul ăsta m-a ținut în legătură cu câteva mii de oameni (în mod evident, cifra asta s-a diminuat odată cu avântul facebook-ului și decăderea blogurilor) și e o diagramă a vieții și a activităților mele din acești zece ani: i-am dat drumul pentru a oferi un impuls receptării celui de-al treilea volum pe care îl publicam, Un anotimp în Berceni (Cartier, 2009), ce a fost după mai puțin de un an reeditat cu câteva poeme inedite, în septembrie 2009 am pornit Clubul de lectură Institutul Blecher, în primăvara lui 2010 revista „Poesis internațional”, iar în toamna acelui an Casa de Editură Max Blecher (toate aceste trei proiecte există și azi, au deja o istorie și cred că nu sunt epuizate). Tot blogul ăsta a fost platforma pe care am publicat mai întâi poemele din (și unde au început să prindă formă) Cobalt (Casa de Editură Max Blecher, 2013), Dezmembrați (Casa de Editură Max Blecher, 2015, în legătură cu care am reușit să-i conving o vreme pe unii că ar fi scrisă de poeta mexicană Adriana Carrasco) și Maeștrii unei arte muribunde (Cartier, 2017, 2018), el fiind și cel care m-a împiedicat să țin un jurnal, și zău că-i bine că s-a întâmplat așa, fiindcă, spre deosebire de alții, eu m-aș fi compromis definitiv, mi-aș fi dat arama pe față poate mai rău decât am făcut-o aici sau, de câțiva ani încoace, pe facebook. Cam atât voiam să spun, acum mă duc să scriu o poezie, să beau un pahar de vin.