marți, 16 aprilie 2019

Autoportret în ciorbă de potroace


Ăsta sunt eu: legat cam grosolan în piele,
imprimat cu un tuș scos de câțiva ani
în afara legii, rânjesc
din raft și refuz să-mi ascult doctorul
care-a insistat să vizitez
la Amsterdam grădina zoologică.
Știi ce? Mai bine nu.
Ființele ținute-n captivitate îmi sporesc angoasa –
hopa, cineva mai caustic s-a
și gândit: doar scrie poezie, deci secvența
asta putea să lipsească. Putea,
toți putem –

iar în locul în care altădată am stat noi
(cu ifosele noastre de patricieni,
cu olițele aurite așezate lângă sofa și
cu călimara sau smartphone-ul ținute
în echilibru fragil, pentru o vreme, cum ține
foca mingea în vârful boticului),
în raftul ăla golit în grabă
cineva a dat deja cu dezinfectant și a făcut
gropițe (altele decât alea cu care
cucereai puștoaicele, obrăjor)
în care acum plantează petunii.

Atâta lucru am deprins până la treișcinci:
bărbat la casa poporului meu, cu
mai multe junghiuri pe oră decât gânduri
virtuoase, mă grăbesc să amestec în
cratița verde cu smalțul sărit. Ea
dă în foc pe-aragazul ăsta capricios
ce se preface că nu știe nimic
despre dezastrul geopolitic în care suntem captivi –
frățioare, am trecut deja prin atâtea-mpreună:
nu mă lăsa tocmai azi.
Iubita vine hămesită de la serviciu,
are căutătură haínă când o părăsesc forțele
și noua dezordine culinară ne-a luat
tuturor mințile.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu