Un poem de Andrea Inglese

Peluza nr. 71 (sticlă colorată, sârmă)

Înainte să vină sfârşitul lumii, chiar dacă e o probabilitate foarte mică, şi aproape nimeni nu vorbeşte despre asta, e bine să te pregăteşti, să cauţi un loc liniştit, cum ar fi o peluză, da, o peluză e ideală pentru final, care poate fi biologic, o uriaşă sterilitate mentală, nici măcar provocată de o sectă, ci doar atât: o desăvârşită absenţă a oricărui gând, care îi goleşte încetul cu încetul pe oameni, ameninţarea biologică, umanitatea ca o grădină de zarzavaturi, chipuri în spatele cărora triumfă vegetalul, persoane îmbrăcate care aşteaptă putrefacţia, ca o lăptucă uitată într-un frigider, iar când se va termina totul, când gândurile vor deveni tot mai puţin frecvente, tot mai rarefiate, va fi plăcut să te stingi, întocmai ca o legumă întoarsă în habitatul ei, pe un strat moale de iarbă, cu picioarele depărtate, şi să putrezeşti în linişte, mai degrabă decât să te găseşti nemişcat într-un lift, sau în caroseria unei maşini. S-ar putea, dimpotrivă, ca o rasă de maimuţe să preia puterea, dar nişte maimuţe de pe altă planetă, cu puternice arme telepatice, iar scenariul să se răstoarne: aceste maimuţe vor descărca miliarde de gânduri în creierele noastre, înnebunindu-ne. Gânduri de maimuţă, cum ar fi: „scuipă salivă”, dar repetate fără încetare, în lanţ, zile întregi. În cazul acesta, probabilitatea nici măcar nu a fost calculată, însă rătăcind pe peluză aş putea înnebuni în cel mai calm mod cu putinţă, scuipând pe insectele mărunte: furnici, anelide, coleoptere, căci acestea vor supravieţui, evident, decerebrate, imune la raza simiană. Dar, oricare ar fi adevărata cauză pentru sfârşitul lumii, mai puţin dacă, printr-o stranie defecţiune, totul durează pentru totdeauna, iar eu îmi voi petrece eternitatea prăbuşit pe o peluză, acesta ar putea veni în doze progresive, cu intermitenţe şi bizare tulburări, ca un motor înecat, înainte de marea stingere, o cangrenă la picior, de la o zi la alta, o amputare plină de zel, o mână explodată, un dulap care pierde sânge, de care nimeni nu îşi mai aminteşte, dar e scânteietor şi suspect, sau ar putea veni de la un animal (o broască ţestoasă?) şi să se termine cu repeziciune. Dar, oricum va fi sfârşitul, printr-o degradare lentă sau dintr-o dată, cu siguranţă va fi pe peluză, nu s-ar putea întâmpla în altă parte, sunt sigur de asta, ca un dejun pe iarbă, dar fără faţă de masă şi fără vin, mestecând aerul şi lumina.

(din Prati / Peluze, 2007)

traducere de Cl.K.