Playlist pentru apocalipsă (I)

Iată-ne în 2015, moment în care se poate face o evaluare a principalelor direcții și orientări din poezia românească recentă, a modalităților discursive dominante, a influențelor și genealogiilor, cu implicațiile lor în perspectivă. S-a vorbit și s-a scris atât de puțin la obiect, fără zgomot și furie, despre confruntările între poetici și școli, despre autoritatea acelor cărți și a acelor poeți care s-au impus în literatura ultimelor decenii încât nu e deloc ușor să nu cazi pradă pe de o parte acceptării fără rezerve a legendelor, a poeților pe care diferite conjurații critice i-au suit prea devreme pe un soclu (sau dimpotrivă, a gloriilor underground-ului, atât cât a existat el în literatura română de după 1968), iar pe de alta oricărei tentații „justițiare”, a celor care vor să așeze un nume în locul altuia. Pentru că nu mai poate fi vorba nici despre nume, și nici de mize „universale” într-o epocă în care disponibilitatea publicului pentru „fenomenul poetic” (iată cât de ușor se cade în capcana stereotipului și a clișeelor de care e presărat limbajul critic) actual nu mai are nici un fel de relevanță, câtă vreme expunerea și faima celor mai buni poeți contemporani se situează în general la nivelul din perioada eroică a tipăriturilor literare de la „pașopt”.

În plus, predicatorii economiei libere ne explică pe toate căile că, în lumea capitalistă, reușita (deci și succesul sau aderența la publicul larg ale unui scriitor) nu poate fi măsurată decât în cifre și – cu necesitate – în bani. În cazul nostru în tiraje, cumpărători și alți coeficienți numerici pe care lumea în care trăim îi ridică la rangul de argument ultim și de necombătut. Atâta doar că statisticile nu au, în realitate (în realitatea paralelă a acestei arte), nici o legătură cu poezia, pentru că, dacă am înțeles ceva – odată aspirați în lumea liberă care fetișizează „piața” și mecanismele de marketing – din declinul generalizat al acestui gen, devenit în cursul ultimei jumătăți de secol o cenușăreasă în lumea occidentală, atunci este că poezia nu poate funcționa în logica de piață dominantă (și aproape întotdeauna zdrobitoare) a capitalismului. O cenușăreasă ba vioaie, ba demodată, ba scandaloasă, ba imposibil de înțeles, pentru că nu vorbește „limba comună” a afișajelor stradale și a telemarketingului, a show-ului politic și a jocurilor pe bursă. Și care, tocmai de aceea, trebuie periodic (ba nu, cam tot timpul) să încerce experiențe noi pentru a nu se scleroza, să depună oricâtă energie, să pună la bătaie resursele sale valoroase de creativitate și inovație pentru a dinamiza diverse câmpuri ale teritoriului în care continuă să trăiască și să funcționeze.

Cam aici suntem. Nu e cazul să ne plângem de milă, suntem doar niște inglourious basterds care joacă la o loterie capricioasă, cu reguli în continuă schimbare – spun unii, și e greu să nu le dai dreptate. Cu siguranță nu vom capitula sub presiunea pieței, se încurajează alții. Nu mai are nici un rost, ne apucăm să scriem romane de consum, ghiduri turistice și cărți de dezvoltare personală, e o miză mică pentru unii ca noi, dar dacă asta se cere, asta le vom da. Într-adevăr, iată una dintre cursele în care nu e deloc greu să cazi, odată ce înțelegi că prestigiul altădată imens al poeziei a ajuns, cu excepția unor cercuri de cunoscători și fanatici, semnul distinctiv al unui retard în raport cu lumea normată, adaptată la concurență și struggle industrios. Sigur, mi se va replica, nici un mare artist nu a fost tocmai „în rând cu lumea”, majoritatea artiștilor esențiali ai ultimelor secole (din nou, statistica!) sfârșind în moduri lamentabile care îi oripilează pe oamenii de bine de azi pe cât îi oripilau pe cei de la 1890. Nu am cum să contrazic nici această obiecție, care vine uneori la pachet cu o alta: este oare acest soi curios de creator care se numește poet un scriitor în toată regula sau o rudă stranie și oropsită a acestuia?

*

O veste bună – care face cât o jumătate de răspuns – este că, așa cum îmi confirma în urmă cu câțiva ani Ernest Wichner (poet și practician acționist, manager cultural, organizator și directorul Literaturhaus Berlin), nici un festival literar care se respectă din Europa nu ignoră poezia, nu o face uitată cu vederea. N-o bagă sub preș. Nu doar fiindcă includerea poeziei aduce o anumită galonare pe care nu ți-o aduce, la nivelul acesta de reprezentare culturală „înaltă”, niciun alt fel de performare (sau performanță) literară, nici pentru că poezia e cu mult mai veche și mai determinantă în istoria culturii vestice decât romanul, ci pentru că, prin felul în care îi schimbă pe oamenii pe care îi atinge, prin forma ei conținută, poezia contează substanțial în transformarea benignă a limbajului. Adică, vorba celor vechi, în viața lumii. E o eroare să crezi că poezia nu mai există sau că nu mai contează (pentru cine ar trebui să conteze? iată o discuție pe care ar merita s-o purtăm) fiindcă volumele poeților contemporani nu se vând, sau fiindcă la lecturile lor prin baruri, cafenele și atâtea alte spații „alternative” nu vin decât o mână de oameni (dar acei oameni știu de ce sunt acolo, iar dacă-i privești în ochi, înțelegi că poezia e responsabilă pentru un anume tip de transformare) ori pentru că un critic cu ochelari de cal își dă cu părerea c-ar fi răposat (iar asta numai fiindcă el nu mai pune mâna pe-o carte decât dacă-l legi de scaun și-i bagi lampa în ochi?).

Înclin să cred că, dacă are vreun sens și contează la ceva, poezia nu are legătură nici cu vânzările (fiindcă e fundamental anticomercială, adică dă cu rest în acest sistem de gândire economică în care totul se negustorește, se tranzacționează pe bani), nici cu zgomotul de fond al actualității, al concretului cotidian care începe acum și se termină tot acum. Poate că poezia e acel ceva pe care nu ni-l poate lua nimeni, nu ni-l poate cumpăra niciun mogul, și nimeni și nimic nu o poate face să tacă. Știu câți bani dă lumea în care trăim (și în care, veți spune, se trăiește dintotdeauna – dar Hesiod sau Lucrețius n-au fost obligați să-i suporte pe Ronald McDonald și Lady Gaga) pe acel sunet – de-abia întrezărit, ezitant, secretos și fragil chiar și când e guraliv și obscen, obsedat de sine și totuși gata oricând să-și arunce cu acid în față – al vieții noastre interioare.

Da, poezia (nu poetul, nu insul acesta zăpăcit și vulgar, smerit, bețiv, autist, narcisist și fermecător, sau urât cu spume și spurcat la gură, autodistructiv sau cum o mai fi el) ar merita mai multă considerație: ceea ce răzbate din ea e proba civilizației spirituale a unei epoci. Și culmea e că o parte din această probă, o jumătate din această mărturie despre sensurile unei vremi (sau despre patternurile de evoluție potențială a spiritului) o face felul în care poezia e ascultată / citită / primită în locurile în care ea ar putea să pătrundă.

Știu, vorbesc despre lucruri imposibil de clasificat în măsurătorile institutelor de sondare a opiniei publice, dar o „lume culturală”, dacă vrea să își spună astfel, chiar și când se află într-un declin accentuat de receptare, atenție sau respect din partea societății în interiorul căreia respiră, trebuie să lupte pentru a-și păstra statu-quo-ul, trebuie să dea ce are mai bun, să fie disponibilă pentru noutate și să exploreze tot ce se găsește în lume (în lumea din afară și în cea dinăuntru) pentru a se constitui într-o alternativă, pentru a păstra vii memoria și limbajul, autonomia de spirit și libertatea individuală. Altfel nu am înțeles nimic din cărțile mari și adevărate.

Și ce spun aceste cărți, care ne sunt, mai mult decât oricând în istorie, la îndemână? Poate că încearcă să ne învețe, printre altele, că o societate care își trăiește atât de intens transformările și crizele de creștere, un conglomerat uman care transpiră atâta artă și poezie, o face pentru că e slăbit și are, vorba unui poet, nevoie de anticorpi. Alcătuire imperfectă și plină de nepotriviri, cum e și lumea aceasta, poezia încearcă (uneori împotriva dorinței mele de a mă îngropa din timpul vieții-n permafrost) să mă păstreze liber și viu, să-mi apere fărâma de demnitate în fața barbarilor. Barbari care niciodată-n trecut nu au părut atât de gentili și de bine intenționați...