Bunul băiat rău

articol apărut în două numere ale revistei Timpul (nr. 196 / iulie și nr. 197 / august 2015)

Traian T. Coșovei, Elegii pentru o bucată de iaht,

Editura Tracus Arte, 2014

Pe la începutul anilor 2000, când era în toi conflictul dintre 80-iști („demascați” în textele fracturiștilor ca tehnici în exces, nesinceri și lipsiți de ingenuitate) și poeții aflați în momentul acela pe baricadele afirmării unei noi generații, descopeream, ca foarte tânăr cititor, un întreg continent literar pe care îl știam mai degrabă din creionări sumare și partizane. Mi-a venit atunci destul de greu să le iau partea unor autori de-o seamă cu mine care parcă prea voiau cu tot dinadinsul să forțeze reacții ale establishment-ului pe care îl atacau din toate pozițiile, când realizam că generația care ne precede a dat câteva personalități foarte puternice (și destule cărți decisive) care au remodelat felul de a se face și citi poezia în limba română în ultima parte a secolului XX.

Mariana Marin a fost unul dintre primii poeți de care, citindu-i antologia Zestrea de aur (2002), m-am atașat durabil. În același an, Traian T. Coșovei publica Institutul de glasuri, iar Florin Iaru – Poeme alese (1975-1990). Un an mai târziu, Alexandru Mușina scotea Poeme alese (1975-2000), iar Mircea Cărtărescu – cele două volume intitulate Plurivers.

Am realizat, citind și răscitind aceste cărți de bilanț ale unor poeți ajunși la maturitate, că ei sunt cei care, alături de alți câțiva din afara grupării „lunediste” (în primul rând Ion Mureșan, dar și câțiva autori ai grupării „90” sau din „Club 8”: Cristian Popescu, Ioan Es. Pop, Daniel Bănulescu, O. Nimigean, Iustin Panța, pe care 2000-iștii s-au ferit să-i repudieze, căci bătălia nu se dădea împotriva lor) sunt poeții de vârf ai literaturii din ultimii 25 de ani. Oricât de mult aș fi vrut să ader la cauza congenerilor mei (și oricât de atras aș fi fost de energia și de spiritul lor beligerant), intuiam că 80-iștii nu pot fi trecuți la index sau înghesuiți în generalizările agresive ale unor tineri poeți (și ideologi de conjunctură) reprezentând „noul val”, iar asta cred că a cântărit mult în evoluția mea ulterioară – deopotrivă ca cititor (și comentator de literatură), cât și ca tânăr poet care își căuta vocea, temele, diferența specifică.

Dar de atunci a trecut suficient timp pentru reașezările și cernerile necesare (și inevitabile) într-o literatură în care s-a făcut până de curând atâta risipă de energie în „luptele de impunere”. Capetele înfierbântate ale tinerilor poeți s-au domolit după ce au început să-și publice cărțile și să fie receptați, premiați, antologați, așa încât cei mai virulenți combatanți ai acelei perioade (Marius Ianuș și Adrian Urmanov) au fost primii care au publicat antologii masive, de 350-400 de pagini, la doar câțiva ani de la debut (Dansează Ianuș, respectiv Literatură de consum). S-ar spune, privind lucrurile la rece după un deceniu, că liderii generației post-2000 erau tare grăbiți să-i prindă din urmă pe 80-iști. Traiectoriile ulterioare ale lui Ianuș și Urmanov sunt cunoscute, și fiecare poate trage din această istorie ce concluzie vrea.

Traian T. Coșovei (1954-2014), căci despre el voi scrie în cele ce urmează, a fost copilul teribil par excellence al generației sale literare. E un loc comun pe care nu are rost să insist. Recenta antologie Elegii pentru o bucată de iaht (Tracus Arte, 2014) a apărut la mai puțin de un an de la dispariția sa, într-una dintre cele mai elegante colecții de poezie românească de azi, fiind îngrijită de către Teodor Dună, și cred că îi face dreptate acestui poet cu aparență uneori goliardică, tot mai retras în ultima perioadă a vieții, dar rămas la fel de scânteietor și de nonșalant în cele mai bune poeme pe care le-a publicat în ultimele sale cărți – din care Dună a făcut o selecție justă și echilibrată.

Autor prolific – optsprezece volume de poezie (nouăsprezece, dacă socotim și Institutul de glasuri) și două de critică, pe lângă celebra Aer cu diamante, în care i-a avut alături pe Ion Stratan, Mircea Cărtărescu și Florin Iaru, și care a rămas până azi o carte legendară a 80-ismului românesc –, Coșovei rămâne și în Aerostate plângând (2010), al cărei titlu e dat de un poem scris în memoria lui Ioan Flora, sau în Aritmetica pleoapelor (2013) un poet la fel de fermecător, deși bântuit de spectrul unei Apocalipse iminente („așteptând sfârșitul lumii într-o stație de benzină”), al unui întuneric „descheiat la șliț”, de după stingerea ultimelor „lumini ale aeroportului”.

 Bucurându-se de un context socio-literar favorabil, dar având și inteligența și îndrăzneala unui post-avangardist foarte mobil, înzestrat cu umor și cu o convingere veridică în poezie, prin care îl trage pe cititor în fiecare text pe care îl scrie, Coșovei a funcționat la sfârșitul anilor ‘70 și în anii ‘80 ca un ferment al grupării conturate în jurul Cenaclului de Luni. Scriind cu o poftă nebună, așa pare astăzi tânărul T.T. Coșovei, poet dezinhibat, trecut pe la școala lui Voronca, dar și un bun cunoscător al poeziei americane (cred că putem credita această afirmație nu doar prin prisma lucrării sale de licență, pe Generația Beat, ci și pornind de la torențialitatea versurilor și de la anumite modalități de construcție a imaginii poetice), primul dintre 80-iști care debutează (cu faimoasa Ninsoarea electrică, din 1979) fiind primit imediat ca o mare promisiune a poeziei tinere.

Momentul Ninsorii electrice coincide cu perioada de început, de afirmare (încă timidă) a noii generații: Petru Romoșan (în 1977) și Emil Hurezeanu (în 1979) debutează precoce, însă pe acești doi poeți cred că îi citim astăzi mai curând ca pe niște verigi între promoția echinoxistă a lui Ion Mircea și Dinu Flămând (care debutaseră amândoi în 1971) și noua direcție, tot mai clar conturată în prima parte a anilor ‘80.

„Am lăsat baltă orice încercare de a atinge perfecțiunea”, clamează Coșovei în Ninsoarea electrică, și, privit la mai bine de 35 de ani distanță, versul său are valoarea unui statement poetic al unui tânăr autor năvalnic și temperamental. Distanța de la „Lecția despre cub” a lui Nichita Stănescu la acest vers programatic al lui Coșovei este, în fond, distanța de la 60-ismul canonic la 80-ism. Într-un poem ca „Îngerul îmbrăcat în civil” sau în cunoscutul „Bunicul «entre deux guerres»” (care păstrează ceva din avântul Libertății de a trage cu pușca al lui Geo Dumitrescu), Coșovei intră de mai multe ori în dialog cu Nichita Stănescu, acel maestru și prieten generos, cu două decenii mai vârstnic, ce aprecia încă din 1978 în versurile junelui confrate „o imensă și înaltă puritate dură”.

Însă diferențele dintre cei doi sunt deja clar marcate – felul în care Coșovei construiește metafora (chemând ecouri din avangardismul redescoperit după o jumătate de secol), frivolitatea și nonșalanța pe care le degajă versurile sale întâlnesc o dispoziție elegiacă („Totul s-a șters / totul s-a uitat / totul a trecut totul / totul, numai marea fotografie / are o gaură în frunte astupată cu hârtie de ziar...”) și o nostalgie disimulată în limbajul tehnic al „epocii”: „Știu, știu că totul e foarte târziu, / că totul se zbate între două discuri electrostatice, / dar ce-mi spuneți voi? / Îmi arătați o alcătuire de roți dințate / și pârghii și-mi spuneți: / Iată, aceștia sunt părinții tăi (...)”, fie că e vorba de poemele în care își fac apariția figurile tatălui sau a bunicului, fie în poemele mai apăsat erotice („Sunt și eu un june”, din Aer cu diamante), mai „băiețoase” (după cum le-a etichetat cândva Marin Mincu).

Apoi: „Mă duc la vânzătorul de ziare și-i strig: / «spune-mi te rog ce mai e nou, spune-mi, te rog», / (nimic, doar aceleași ere glaciare rostogolindu-se între / două îmbrățișări ale oamenilor din caverne); / vin ziarele de seară, / alerg și-l întreb: «ce mai e nou, te rog / ce mai e nou, spune-mi…»”. Alergând după noutate, după acele „news of the universe” despre care scria Robert Bly, Coșovei manifestă o conștiință poetică ce-l apropie și mai mult de poeții americani ai Beat Generation și San Francisco Renaissance (în special de Kerouac și Ferlinghetti, mai degrabă decât de Ginsberg, care va avea o influență de neocolit asupra poeziei tânărului Mircea Cărtărescu), iar muzica acestei poezii se ascultă cel mai bine ca o combinație de blues și romanță valahă de sfârșit de secol.

În plus, toposurile favorite ale tânărului poet sunt provenite adesea dintr-un alt spațiu cultural, pe care îl cunoaște prin intermediul literaturii americane, dar îl cutreieră cu nerv și, uneori, ostentație: „Noaptea, lângă autostrada strălucitoare, / luminile orașului par un imens computer / calculând ecuațiile mărunte ale apartamentelor cu apă caldă – / balcoane și ferestre / camuflate de rufăria goniometrică a unui / sezon mort și inabordabil (...)” (în „Zgomotul și furia”). E, probabil, pentru prima dată când în poezia postbelică scrisă în limba română apare atât de clar conjuncția între o lume a autostrăzilor și a computerelor, a benzilor rulante și a „marii fotografii a secolului”, pe de o parte, și realitatea imediată, concretă a lumii comuniste cu „sezonul” său „mort”, „cartiere de zgură” și „cantine vechi, părăsite”, dar și cu profiterolul „mâncat la cofetăria din colț”.

            Încordat și jucăuș, etern îndrăgostit și citadin sarcastic, tratându-și angoasele în regim ironic („Ah, minunatul absurd, frumosul absurd / al lumii contemporane!” exclamă într-un poem din 1,2,3 SAU...), Coșovei rămâne mereu inventiv și cu o certă înclinație spre spectacular – fiecare poem fiind cu necesitate doldora de imagini scăpărătoare construite dintr-o abundență verbală caracteristică, până la urmă, tuturor poeților din grupul Aer cu diamante. Volumele care urmează în anii ‘80 și prima parte a anilor ‘90 (Cruciada întreruptă, Poemele siameze, În așteptarea cometei, Bătrânețile unui băiat cuminte) sunt imense cataloage de imagini spontane și dezvoltate, uneori luxuriante și exaltate, alteori insinuante și dezolate, având însă întotdeauna însușirea de a-și proiecta cititorul într-un univers plin de vervă și acțiune, în care își face de cap „băiatul cel rău care a pus – în sfârșit – mâna pe chibriturile casei. / (...) cel cu nasul băgat în punga de somnifere a familiei, / cel care hrănește cu ziare vechi păsările orașului – / (...) cel care lasă robinetele deschise, luminile aprinse, / sertarele smulse” și care, prin energia convulsivă a versului său, face „să se bâlbâie moartea” atunci când „toți ai casei dorm și visează” („Bad boy”).