Lectură în Open Art

Am mai vorbit despre Open Art, o librărie nouă, cumva intimă, cu multă carte românească de azi (mai ales poezie). Azi, luni, 31 august, de la ora 20, va avea loc aici (pe str. Arthur Verona, la două minute de mers pe jos de Cărturești) o lectură. Voi citi alături de alți nouă poeți, printre care Dumitru Bădița, Mugur Grosu, Miruna Vlada, Teodor Dună și tinerii Alina Naiu și Tudor Voicu. Ar putea fi o ultimă seară de vară simpatică.

Cristian Popescu, „Antiportret”

Poemul ultimei săptămâni din august.

În „Gazeta de Constanța”, „Antiportret”-ul lui Cristian Popescu vine după poezii de Traian T. Coșovei, Alexandru Mușina și Mariana Marin.

Cristian Popescu

Bunul băiat rău

articol apărut în două numere ale revistei Timpul (nr. 196 / iulie și nr. 197 / august 2015)

Traian T. Coșovei, Elegii pentru o bucată de iaht,

Editura Tracus Arte, 2014

Pe la începutul anilor 2000, când era în toi conflictul dintre 80-iști („demascați” în textele fracturiștilor ca tehnici în exces, nesinceri și lipsiți de ingenuitate) și poeții aflați în momentul acela pe baricadele afirmării unei noi generații, descopeream, ca foarte tânăr cititor, un întreg continent literar pe care îl știam mai degrabă din creionări sumare și partizane. Mi-a venit atunci destul de greu să le iau partea unor autori de-o seamă cu mine care parcă prea voiau cu tot dinadinsul să forțeze reacții ale establishment-ului pe care îl atacau din toate pozițiile, când realizam că generația care ne precede a dat câteva personalități foarte puternice (și destule cărți decisive) care au remodelat felul de a se face și citi poezia în limba română în ultima parte a secolului XX.

Mariana Marin a fost unul dintre primii poeți de care, citindu-i antologia Zestrea de aur (2002), m-am atașat durabil. În același an, Traian T. Coșovei publica Institutul de glasuri, iar Florin Iaru – Poeme alese (1975-1990). Un an mai târziu, Alexandru Mușina scotea Poeme alese (1975-2000), iar Mircea Cărtărescu – cele două volume intitulate Plurivers.

Am realizat, citind și răscitind aceste cărți de bilanț ale unor poeți ajunși la maturitate, că ei sunt cei care, alături de alți câțiva din afara grupării „lunediste” (în primul rând Ion Mureșan, dar și câțiva autori ai grupării „90” sau din „Club 8”: Cristian Popescu, Ioan Es. Pop, Daniel Bănulescu, O. Nimigean, Iustin Panța, pe care 2000-iștii s-au ferit să-i repudieze, căci bătălia nu se dădea împotriva lor) sunt poeții de vârf ai literaturii din ultimii 25 de ani. Oricât de mult aș fi vrut să ader la cauza congenerilor mei (și oricât de atras aș fi fost de energia și de spiritul lor beligerant), intuiam că 80-iștii nu pot fi trecuți la index sau înghesuiți în generalizările agresive ale unor tineri poeți (și ideologi de conjunctură) reprezentând „noul val”, iar asta cred că a cântărit mult în evoluția mea ulterioară – deopotrivă ca cititor (și comentator de literatură), cât și ca tânăr poet care își căuta vocea, temele, diferența specifică.

Dar de atunci a trecut suficient timp pentru reașezările și cernerile necesare (și inevitabile) într-o literatură în care s-a făcut până de curând atâta risipă de energie în „luptele de impunere”. Capetele înfierbântate ale tinerilor poeți s-au domolit după ce au început să-și publice cărțile și să fie receptați, premiați, antologați, așa încât cei mai virulenți combatanți ai acelei perioade (Marius Ianuș și Adrian Urmanov) au fost primii care au publicat antologii masive, de 350-400 de pagini, la doar câțiva ani de la debut (Dansează Ianuș, respectiv Literatură de consum). S-ar spune, privind lucrurile la rece după un deceniu, că liderii generației post-2000 erau tare grăbiți să-i prindă din urmă pe 80-iști. Traiectoriile ulterioare ale lui Ianuș și Urmanov sunt cunoscute, și fiecare poate trage din această istorie ce concluzie vrea.

Traian T. Coșovei (1954-2014), căci despre el voi scrie în cele ce urmează, a fost copilul teribil par excellence al generației sale literare. E un loc comun pe care nu are rost să insist. Recenta antologie Elegii pentru o bucată de iaht (Tracus Arte, 2014) a apărut la mai puțin de un an de la dispariția sa, într-una dintre cele mai elegante colecții de poezie românească de azi, fiind îngrijită de către Teodor Dună, și cred că îi face dreptate acestui poet cu aparență uneori goliardică, tot mai retras în ultima perioadă a vieții, dar rămas la fel de scânteietor și de nonșalant în cele mai bune poeme pe care le-a publicat în ultimele sale cărți – din care Dună a făcut o selecție justă și echilibrată.

Autor prolific – optsprezece volume de poezie (nouăsprezece, dacă socotim și Institutul de glasuri) și două de critică, pe lângă celebra Aer cu diamante, în care i-a avut alături pe Ion Stratan, Mircea Cărtărescu și Florin Iaru, și care a rămas până azi o carte legendară a 80-ismului românesc –, Coșovei rămâne și în Aerostate plângând (2010), al cărei titlu e dat de un poem scris în memoria lui Ioan Flora, sau în Aritmetica pleoapelor (2013) un poet la fel de fermecător, deși bântuit de spectrul unei Apocalipse iminente („așteptând sfârșitul lumii într-o stație de benzină”), al unui întuneric „descheiat la șliț”, de după stingerea ultimelor „lumini ale aeroportului”.

 Bucurându-se de un context socio-literar favorabil, dar având și inteligența și îndrăzneala unui post-avangardist foarte mobil, înzestrat cu umor și cu o convingere veridică în poezie, prin care îl trage pe cititor în fiecare text pe care îl scrie, Coșovei a funcționat la sfârșitul anilor ‘70 și în anii ‘80 ca un ferment al grupării conturate în jurul Cenaclului de Luni. Scriind cu o poftă nebună, așa pare astăzi tânărul T.T. Coșovei, poet dezinhibat, trecut pe la școala lui Voronca, dar și un bun cunoscător al poeziei americane (cred că putem credita această afirmație nu doar prin prisma lucrării sale de licență, pe Generația Beat, ci și pornind de la torențialitatea versurilor și de la anumite modalități de construcție a imaginii poetice), primul dintre 80-iști care debutează (cu faimoasa Ninsoarea electrică, din 1979) fiind primit imediat ca o mare promisiune a poeziei tinere.

Momentul Ninsorii electrice coincide cu perioada de început, de afirmare (încă timidă) a noii generații: Petru Romoșan (în 1977) și Emil Hurezeanu (în 1979) debutează precoce, însă pe acești doi poeți cred că îi citim astăzi mai curând ca pe niște verigi între promoția echinoxistă a lui Ion Mircea și Dinu Flămând (care debutaseră amândoi în 1971) și noua direcție, tot mai clar conturată în prima parte a anilor ‘80.

„Am lăsat baltă orice încercare de a atinge perfecțiunea”, clamează Coșovei în Ninsoarea electrică, și, privit la mai bine de 35 de ani distanță, versul său are valoarea unui statement poetic al unui tânăr autor năvalnic și temperamental. Distanța de la „Lecția despre cub” a lui Nichita Stănescu la acest vers programatic al lui Coșovei este, în fond, distanța de la 60-ismul canonic la 80-ism. Într-un poem ca „Îngerul îmbrăcat în civil” sau în cunoscutul „Bunicul «entre deux guerres»” (care păstrează ceva din avântul Libertății de a trage cu pușca al lui Geo Dumitrescu), Coșovei intră de mai multe ori în dialog cu Nichita Stănescu, acel maestru și prieten generos, cu două decenii mai vârstnic, ce aprecia încă din 1978 în versurile junelui confrate „o imensă și înaltă puritate dură”.

Însă diferențele dintre cei doi sunt deja clar marcate – felul în care Coșovei construiește metafora (chemând ecouri din avangardismul redescoperit după o jumătate de secol), frivolitatea și nonșalanța pe care le degajă versurile sale întâlnesc o dispoziție elegiacă („Totul s-a șters / totul s-a uitat / totul a trecut totul / totul, numai marea fotografie / are o gaură în frunte astupată cu hârtie de ziar...”) și o nostalgie disimulată în limbajul tehnic al „epocii”: „Știu, știu că totul e foarte târziu, / că totul se zbate între două discuri electrostatice, / dar ce-mi spuneți voi? / Îmi arătați o alcătuire de roți dințate / și pârghii și-mi spuneți: / Iată, aceștia sunt părinții tăi (...)”, fie că e vorba de poemele în care își fac apariția figurile tatălui sau a bunicului, fie în poemele mai apăsat erotice („Sunt și eu un june”, din Aer cu diamante), mai „băiețoase” (după cum le-a etichetat cândva Marin Mincu).

Apoi: „Mă duc la vânzătorul de ziare și-i strig: / «spune-mi te rog ce mai e nou, spune-mi, te rog», / (nimic, doar aceleași ere glaciare rostogolindu-se între / două îmbrățișări ale oamenilor din caverne); / vin ziarele de seară, / alerg și-l întreb: «ce mai e nou, te rog / ce mai e nou, spune-mi…»”. Alergând după noutate, după acele „news of the universe” despre care scria Robert Bly, Coșovei manifestă o conștiință poetică ce-l apropie și mai mult de poeții americani ai Beat Generation și San Francisco Renaissance (în special de Kerouac și Ferlinghetti, mai degrabă decât de Ginsberg, care va avea o influență de neocolit asupra poeziei tânărului Mircea Cărtărescu), iar muzica acestei poezii se ascultă cel mai bine ca o combinație de blues și romanță valahă de sfârșit de secol.

În plus, toposurile favorite ale tânărului poet sunt provenite adesea dintr-un alt spațiu cultural, pe care îl cunoaște prin intermediul literaturii americane, dar îl cutreieră cu nerv și, uneori, ostentație: „Noaptea, lângă autostrada strălucitoare, / luminile orașului par un imens computer / calculând ecuațiile mărunte ale apartamentelor cu apă caldă – / balcoane și ferestre / camuflate de rufăria goniometrică a unui / sezon mort și inabordabil (...)” (în „Zgomotul și furia”). E, probabil, pentru prima dată când în poezia postbelică scrisă în limba română apare atât de clar conjuncția între o lume a autostrăzilor și a computerelor, a benzilor rulante și a „marii fotografii a secolului”, pe de o parte, și realitatea imediată, concretă a lumii comuniste cu „sezonul” său „mort”, „cartiere de zgură” și „cantine vechi, părăsite”, dar și cu profiterolul „mâncat la cofetăria din colț”.

            Încordat și jucăuș, etern îndrăgostit și citadin sarcastic, tratându-și angoasele în regim ironic („Ah, minunatul absurd, frumosul absurd / al lumii contemporane!” exclamă într-un poem din 1,2,3 SAU...), Coșovei rămâne mereu inventiv și cu o certă înclinație spre spectacular – fiecare poem fiind cu necesitate doldora de imagini scăpărătoare construite dintr-o abundență verbală caracteristică, până la urmă, tuturor poeților din grupul Aer cu diamante. Volumele care urmează în anii ‘80 și prima parte a anilor ‘90 (Cruciada întreruptă, Poemele siameze, În așteptarea cometei, Bătrânețile unui băiat cuminte) sunt imense cataloage de imagini spontane și dezvoltate, uneori luxuriante și exaltate, alteori insinuante și dezolate, având însă întotdeauna însușirea de a-și proiecta cititorul într-un univers plin de vervă și acțiune, în care își face de cap „băiatul cel rău care a pus – în sfârșit – mâna pe chibriturile casei. / (...) cel cu nasul băgat în punga de somnifere a familiei, / cel care hrănește cu ziare vechi păsările orașului – / (...) cel care lasă robinetele deschise, luminile aprinse, / sertarele smulse” și care, prin energia convulsivă a versului său, face „să se bâlbâie moartea” atunci când „toți ai casei dorm și visează” („Bad boy”).

Paula Erizanu & Alexandra Turcu

N-am fost chiar degeaba la Bistrița, de acolo m-am întors cu două volume de poezie pe care le așteptam și care îmi plac. Paula Erizanu a mai publicat acum cinci ani o carte (Aceasta e prima mea revoluție. Furați-mi-o), dar nu era de poezie, așa încât pot considera că ăsta e debutul ei. Alexandra Turcu a fost copilul-minune al SubNord-ului, grupul strâns de către Dan Coman la Bistrița, și uite-o debutând foarte bine la 20 de ani. Zice adevărat Radu Vancu în cuvântul înainte la volumașul Paulei: „Pentru mine, o lume în care există astfel de poeți tineri merită, la rândul ei, să existe.”

Maria Paula Erizanu, Ai grijă de tine, 

Editura Charmides, 2015

fruct

Ți-aș spune tot ce văd, aud sau mă bucură,
mă bucur pentru ca tu să te bucuri.
(ți-aș cânta tot ce zboară)

O familie mănâncă patru mere,
câte unul fiecare, la plimbare,
eu mănânc un măr.

Florile devin fructe,
prietenia devine tu.

(orice prietenie implică un refuz)
(toate culturile cred că florile sunt frumusețe)
(mai puțin subculturile)

Am visat la paradisurile astea
zece ani, acum
ele devin tu,
ele devin zi și noapte.


(Am visat câmpuri cu lumină și mosorele întinzând iarba ca un vânt, ăsta era sensul vieții, și am avut vise mute, în care eu și ea stăteam la o masă lângă o catedrală, pe pavaj și beam ceai și razele aurii străluceau pe diagonală, și am visat raiul: o casă de cotileț în care familiile citeau Cosmopolitan pe pături la podea și se gândeau cum ar vrea să facă reviste care să fie total opusul, cu soarele bătând prin geamurile neterminate, prin copacii tropicali cu verdele lor fără griji și ferigile bătrâne de când lumea din grădina din spate)


Paula Erizanu în „Poesis internațional”

Alexandra Turcu, celelalte produse,

Editura Charmides, 2015

celelalte părți ale lumii

la colțul străzii era america.

frate-meu mergea în fiecare zi în america.
acum se spune că e anglia.
nu știu,
n-am ajuns niciodată până acolo.

mai bine aici.
soarele stă pe masă și
noi așteptăm să apună.
dacă ne simțim singuri, ne punem fiecare
pe câte un braț al fotoliului și fumăm.
câteodată, ne luăm de mână și ne plimbăm
prin cameră.

poți veni și tu aici.
promit că nu o să te uit niciodată în parcare la kaufland
și că o să țin algocalminele în dulapul de sus.

toată noaptea la capul tău,
nicio muscă să nu-ți trezească creierul,
ți-am spus.

aici e bine.
ascultăm vocea bunicii
și o urmărim pe mama cum sortează haine.
ne urcăm pe scaune la dulapul cu dulciuri.
dormim.

aici e bine.
stăm și numărăm oamenii
care ies din spital.

Alexandra Turcu în „Poesis internațional”

Playlist pentru apocalipsă (I)

Iată-ne în 2015, moment în care se poate face o evaluare a principalelor direcții și orientări din poezia românească recentă, a modalităților discursive dominante, a influențelor și genealogiilor, cu implicațiile lor în perspectivă. S-a vorbit și s-a scris atât de puțin la obiect, fără zgomot și furie, despre confruntările între poetici și școli, despre autoritatea acelor cărți și a acelor poeți care s-au impus în literatura ultimelor decenii încât nu e deloc ușor să nu cazi pradă pe de o parte acceptării fără rezerve a legendelor, a poeților pe care diferite conjurații critice i-au suit prea devreme pe un soclu (sau dimpotrivă, a gloriilor underground-ului, atât cât a existat el în literatura română de după 1968), iar pe de alta oricărei tentații „justițiare”, a celor care vor să așeze un nume în locul altuia. Pentru că nu mai poate fi vorba nici despre nume, și nici de mize „universale” într-o epocă în care disponibilitatea publicului pentru „fenomenul poetic” (iată cât de ușor se cade în capcana stereotipului și a clișeelor de care e presărat limbajul critic) actual nu mai are nici un fel de relevanță, câtă vreme expunerea și faima celor mai buni poeți contemporani se situează în general la nivelul din perioada eroică a tipăriturilor literare de la „pașopt”.

În plus, predicatorii economiei libere ne explică pe toate căile că, în lumea capitalistă, reușita (deci și succesul sau aderența la publicul larg ale unui scriitor) nu poate fi măsurată decât în cifre și – cu necesitate – în bani. În cazul nostru în tiraje, cumpărători și alți coeficienți numerici pe care lumea în care trăim îi ridică la rangul de argument ultim și de necombătut. Atâta doar că statisticile nu au, în realitate (în realitatea paralelă a acestei arte), nici o legătură cu poezia, pentru că, dacă am înțeles ceva – odată aspirați în lumea liberă care fetișizează „piața” și mecanismele de marketing – din declinul generalizat al acestui gen, devenit în cursul ultimei jumătăți de secol o cenușăreasă în lumea occidentală, atunci este că poezia nu poate funcționa în logica de piață dominantă (și aproape întotdeauna zdrobitoare) a capitalismului. O cenușăreasă ba vioaie, ba demodată, ba scandaloasă, ba imposibil de înțeles, pentru că nu vorbește „limba comună” a afișajelor stradale și a telemarketingului, a show-ului politic și a jocurilor pe bursă. Și care, tocmai de aceea, trebuie periodic (ba nu, cam tot timpul) să încerce experiențe noi pentru a nu se scleroza, să depună oricâtă energie, să pună la bătaie resursele sale valoroase de creativitate și inovație pentru a dinamiza diverse câmpuri ale teritoriului în care continuă să trăiască și să funcționeze.

Cam aici suntem. Nu e cazul să ne plângem de milă, suntem doar niște inglourious basterds care joacă la o loterie capricioasă, cu reguli în continuă schimbare – spun unii, și e greu să nu le dai dreptate. Cu siguranță nu vom capitula sub presiunea pieței, se încurajează alții. Nu mai are nici un rost, ne apucăm să scriem romane de consum, ghiduri turistice și cărți de dezvoltare personală, e o miză mică pentru unii ca noi, dar dacă asta se cere, asta le vom da. Într-adevăr, iată una dintre cursele în care nu e deloc greu să cazi, odată ce înțelegi că prestigiul altădată imens al poeziei a ajuns, cu excepția unor cercuri de cunoscători și fanatici, semnul distinctiv al unui retard în raport cu lumea normată, adaptată la concurență și struggle industrios. Sigur, mi se va replica, nici un mare artist nu a fost tocmai „în rând cu lumea”, majoritatea artiștilor esențiali ai ultimelor secole (din nou, statistica!) sfârșind în moduri lamentabile care îi oripilează pe oamenii de bine de azi pe cât îi oripilau pe cei de la 1890. Nu am cum să contrazic nici această obiecție, care vine uneori la pachet cu o alta: este oare acest soi curios de creator care se numește poet un scriitor în toată regula sau o rudă stranie și oropsită a acestuia?

*

O veste bună – care face cât o jumătate de răspuns – este că, așa cum îmi confirma în urmă cu câțiva ani Ernest Wichner (poet și practician acționist, manager cultural, organizator și directorul Literaturhaus Berlin), nici un festival literar care se respectă din Europa nu ignoră poezia, nu o face uitată cu vederea. N-o bagă sub preș. Nu doar fiindcă includerea poeziei aduce o anumită galonare pe care nu ți-o aduce, la nivelul acesta de reprezentare culturală „înaltă”, niciun alt fel de performare (sau performanță) literară, nici pentru că poezia e cu mult mai veche și mai determinantă în istoria culturii vestice decât romanul, ci pentru că, prin felul în care îi schimbă pe oamenii pe care îi atinge, prin forma ei conținută, poezia contează substanțial în transformarea benignă a limbajului. Adică, vorba celor vechi, în viața lumii. E o eroare să crezi că poezia nu mai există sau că nu mai contează (pentru cine ar trebui să conteze? iată o discuție pe care ar merita s-o purtăm) fiindcă volumele poeților contemporani nu se vând, sau fiindcă la lecturile lor prin baruri, cafenele și atâtea alte spații „alternative” nu vin decât o mână de oameni (dar acei oameni știu de ce sunt acolo, iar dacă-i privești în ochi, înțelegi că poezia e responsabilă pentru un anume tip de transformare) ori pentru că un critic cu ochelari de cal își dă cu părerea c-ar fi răposat (iar asta numai fiindcă el nu mai pune mâna pe-o carte decât dacă-l legi de scaun și-i bagi lampa în ochi?).

Înclin să cred că, dacă are vreun sens și contează la ceva, poezia nu are legătură nici cu vânzările (fiindcă e fundamental anticomercială, adică dă cu rest în acest sistem de gândire economică în care totul se negustorește, se tranzacționează pe bani), nici cu zgomotul de fond al actualității, al concretului cotidian care începe acum și se termină tot acum. Poate că poezia e acel ceva pe care nu ni-l poate lua nimeni, nu ni-l poate cumpăra niciun mogul, și nimeni și nimic nu o poate face să tacă. Știu câți bani dă lumea în care trăim (și în care, veți spune, se trăiește dintotdeauna – dar Hesiod sau Lucrețius n-au fost obligați să-i suporte pe Ronald McDonald și Lady Gaga) pe acel sunet – de-abia întrezărit, ezitant, secretos și fragil chiar și când e guraliv și obscen, obsedat de sine și totuși gata oricând să-și arunce cu acid în față – al vieții noastre interioare.

Da, poezia (nu poetul, nu insul acesta zăpăcit și vulgar, smerit, bețiv, autist, narcisist și fermecător, sau urât cu spume și spurcat la gură, autodistructiv sau cum o mai fi el) ar merita mai multă considerație: ceea ce răzbate din ea e proba civilizației spirituale a unei epoci. Și culmea e că o parte din această probă, o jumătate din această mărturie despre sensurile unei vremi (sau despre patternurile de evoluție potențială a spiritului) o face felul în care poezia e ascultată / citită / primită în locurile în care ea ar putea să pătrundă.

Știu, vorbesc despre lucruri imposibil de clasificat în măsurătorile institutelor de sondare a opiniei publice, dar o „lume culturală”, dacă vrea să își spună astfel, chiar și când se află într-un declin accentuat de receptare, atenție sau respect din partea societății în interiorul căreia respiră, trebuie să lupte pentru a-și păstra statu-quo-ul, trebuie să dea ce are mai bun, să fie disponibilă pentru noutate și să exploreze tot ce se găsește în lume (în lumea din afară și în cea dinăuntru) pentru a se constitui într-o alternativă, pentru a păstra vii memoria și limbajul, autonomia de spirit și libertatea individuală. Altfel nu am înțeles nimic din cărțile mari și adevărate.

Și ce spun aceste cărți, care ne sunt, mai mult decât oricând în istorie, la îndemână? Poate că încearcă să ne învețe, printre altele, că o societate care își trăiește atât de intens transformările și crizele de creștere, un conglomerat uman care transpiră atâta artă și poezie, o face pentru că e slăbit și are, vorba unui poet, nevoie de anticorpi. Alcătuire imperfectă și plină de nepotriviri, cum e și lumea aceasta, poezia încearcă (uneori împotriva dorinței mele de a mă îngropa din timpul vieții-n permafrost) să mă păstreze liber și viu, să-mi apere fărâma de demnitate în fața barbarilor. Barbari care niciodată-n trecut nu au părut atât de gentili și de bine intenționați...

Poemul săptămânii: „Dark ages” de Mariana Marin

În „Gazeta de Constanța”, o poezie din Mutilarea artistului la tinerețe a minunatei Mariana Marin.

Mariana Marin

Un poem de Andrea Inglese

Peluza nr. 71 (sticlă colorată, sârmă)

Înainte să vină sfârşitul lumii, chiar dacă e o probabilitate foarte mică, şi aproape nimeni nu vorbeşte despre asta, e bine să te pregăteşti, să cauţi un loc liniştit, cum ar fi o peluză, da, o peluză e ideală pentru final, care poate fi biologic, o uriaşă sterilitate mentală, nici măcar provocată de o sectă, ci doar atât: o desăvârşită absenţă a oricărui gând, care îi goleşte încetul cu încetul pe oameni, ameninţarea biologică, umanitatea ca o grădină de zarzavaturi, chipuri în spatele cărora triumfă vegetalul, persoane îmbrăcate care aşteaptă putrefacţia, ca o lăptucă uitată într-un frigider, iar când se va termina totul, când gândurile vor deveni tot mai puţin frecvente, tot mai rarefiate, va fi plăcut să te stingi, întocmai ca o legumă întoarsă în habitatul ei, pe un strat moale de iarbă, cu picioarele depărtate, şi să putrezeşti în linişte, mai degrabă decât să te găseşti nemişcat într-un lift, sau în caroseria unei maşini. S-ar putea, dimpotrivă, ca o rasă de maimuţe să preia puterea, dar nişte maimuţe de pe altă planetă, cu puternice arme telepatice, iar scenariul să se răstoarne: aceste maimuţe vor descărca miliarde de gânduri în creierele noastre, înnebunindu-ne. Gânduri de maimuţă, cum ar fi: „scuipă salivă”, dar repetate fără încetare, în lanţ, zile întregi. În cazul acesta, probabilitatea nici măcar nu a fost calculată, însă rătăcind pe peluză aş putea înnebuni în cel mai calm mod cu putinţă, scuipând pe insectele mărunte: furnici, anelide, coleoptere, căci acestea vor supravieţui, evident, decerebrate, imune la raza simiană. Dar, oricare ar fi adevărata cauză pentru sfârşitul lumii, mai puţin dacă, printr-o stranie defecţiune, totul durează pentru totdeauna, iar eu îmi voi petrece eternitatea prăbuşit pe o peluză, acesta ar putea veni în doze progresive, cu intermitenţe şi bizare tulburări, ca un motor înecat, înainte de marea stingere, o cangrenă la picior, de la o zi la alta, o amputare plină de zel, o mână explodată, un dulap care pierde sânge, de care nimeni nu îşi mai aminteşte, dar e scânteietor şi suspect, sau ar putea veni de la un animal (o broască ţestoasă?) şi să se termine cu repeziciune. Dar, oricum va fi sfârşitul, printr-o degradare lentă sau dintr-o dată, cu siguranţă va fi pe peluză, nu s-ar putea întâmpla în altă parte, sunt sigur de asta, ca un dejun pe iarbă, dar fără faţă de masă şi fără vin, mestecând aerul şi lumina.

(din Prati / Peluze, 2007)

traducere de Cl.K.

Alexandru Mușina

Poemul săptămânii, în „Gazeta de Constanța”: „O mie cinci sute” de Alexandru Mușina.

Alexandru Mușina

Un poem de Constantin Abăluță

Constantin Abăluță

PACT
lui Claudiu K.

Fanaticii blânzi ai cărților de altădată

Tăcerile care prind străzile toamna pe-nserate

Insul care stă undeva pe lângă mine și se plimbă la aceleași ore

merge încet și clătinat simt că ar vrea să mă salute

sunt aureole alburii care se ridică de prin odăi

sunt frunze pe care pașii le ocolesc

o întreagă lume scufundată apare-n calea ta

și nu vei mai avea vreme s-o vămuiești

orice materie are un pact moral cu infinitul

doar carnea și sângele omului pregetă încă

dacă să-l semneze sau nu

15 august 2015

Cristian Simionescu, o reverență

            
            L-am cunoscut pe Cristian Simionescu (n. 1939, Hlipiceni, jud. Botoșani) cu exact cinci ani înainte să primească Premiul „Mihai Eminescu” Opera Omnia – aveam 20 de ani şi ajungeam la Botoşani pentru prima oară, ca laureat al premiului pentru debut. Mi-l amintesc într-o cârciumioară de lângă teatrul din oraș, sorbind visător dintr-un pahar în compania mai puţin visătorului Dan Sociu, care gesticula încercând să convingă un public inexistent de ceva fără îndoială foarte important.

Mi-a rămas în minte – şi fiecare întâlnire pe care am avut-o, cred că de fiecare dată la Botoşani, mi-a confirmat această impresie – profilul de poet autentic al lui Cristian Simionescu, ce dă mereu impresia că are probleme de atenţie sau de concentrare ori că priveşte de-a dreptul prin tine, absorbit de cine ştie ce viziuni sau reverii de nepătruns. Asta doar în aparenţă, pentru că poetul te surprinde când ţi-e lumea mai dragă vorbindu-ţi ca unui vechi cunoscut despre care ştie surprinzător de multe şi ale cărui gesturi şi retrageri le-a surprins şi înregistrat din globul de sticlă în care pare că locuieşte, exclusivist şi totuși generos și bonom.

            De citit, l-am citit iniţial pe Simionescu mai mult prin antologii – de la prima lectură mi s-a revelat ca un poet pe care ar fi fost cazul să-l cunosc mai bine: îmi aduc aminte că volumul II din Poezia română actuală de la sfârşitul anilor ’90 a lui Marin Mincu avea pe la mijloc textele foarte moderne (şi în mod evident „emancipate” de scoriile 60-ismului canonic) ale unor poeţi pe care atunci îi descopeream, cu mirare şi încântare: Vasile Vlad şi Cristian Simionescu.

Aşa încât Cr. Simionescu a rămas pentru mine mai mulţi ani autorul greu de fixat şi enigmatic al Maraton-ului, lungul poem în care îşi dă măsura vocaţiei şi valorii sale. Sunt, pe drept cuvânt, de neuitat câteva secvenţe din acest text pe mai multe voci pentru care desigur că îl invidiez pe neașteptatul câștigător al Premiului Național de Poezie de acum șase ani: „Sărutăm pe cei căsăpiţi şi pe căsăpitori, / pe cei care pipăie glanda moale a întunericului. Cu aceleaşi / mâini ciupesc fundul madonelor. Din măcelărie dai în salon, / din salon în crâşmă, din crâşmă în sala de rugăciuni, de aici / în dormitor, din culcuş în sala de operaţii. Cum să-l iubeşti / pe arhitectul care ne făcu acest hotel în batjocură?” sau „Pene şi fracuri, aluatul de sub voi / a stat ascuns de ruşine. Piei goale, să văd în goliciune / cum vă vin membrele, capul care sfida deasupra / ţoalelor, el singur neînveşmântat, acum privindu-şi corpul gol: / Huse ale nopţii, aşterneţi provizoriu mila peste carnea / expusă vederii unanime, în râsul bufonilor (...)”.

Pe lângă Maratonul (1985), cititorul acestui atât de discret poet al limitelor şi al unui eticism subtil & substanţial, va descoperi şi alte cărţi în care merită să intri: Vicleniile oceanului (1980) sau Insula (1988), pentru care Cristian Simionescu merită aşezat azi în prima linie a poeţilor 60-işti şi 70-işti pe care i-a dat această parte a țării, alături de Cezar Ivănescu şi Mihai Ursachi, ambii dispăruţi prea devreme, precum și de Emil Brumaru, toți trei premiaţi la Botoşani cu ceea ce până nu demult a fost cea mai importantă și mai justă distincție de acest fel din România.

Rămân ataşat de imaginea lui Cristian Simionescu, de ritmurile sale domoale şi de ingenuitatea pe care o profesează şi mă bucur pentru alegerea făcută în 2009 de juriul premiului „Mihai Eminescu”, deşi s-a spus (nu o dată) că premiantul acelui an e mult prea discret într-o literatură în care regula cinică spune că trebuie să fii mai bătăios decât ceilalţi când vine vorba de imaginea pe care trebuie să o impui pentru o receptare maximă a poeziei tale... Iată că se poate și altfel, cu toate că, în aceeași ordine a lucrurilor, întru totul firesc ar fi fost ca premiul să fie luat și de către Vasile Vlad (n.1941), poet la fel de original și de greu încadrabil, ocolit cu obstinație an de an de către juriu până când a ajuns să nici nu mai fie nominalizat.

Cristian Simionescu

Angela Marinescu, Opere complete (vol. I)

Angela Marinescu, Subpoezie. Opere complete I,

Editura Charmides, 2015

Mi se pare extraordinar că a apărut. Și că o mică editură din România își asumă proiectele pe care marile antreprize editoriale le ignoră. E primul volum dintr-o serie de trei plănuită de Editura Charmides. În ele ar trebui să fie, la final, tot ce a scris unul dintre marii poeți din literatura română a ultimilor cincizeci de ani. Volumul I, care are puțin peste 480 de pagini, conține unsprezece cărți de poezie, publicate între 1991 (Parcul) și 2013 (Intimitate), precum și câteva inedite recente. Prefața e scrisă de Al. Cistelecan, iar de proiect se îngrijesc exemplar Marin Mălaicu-Hondrari și Domnica Drumea. Un interviu memorabil cu Angela Marinescu a apărut acum câteva zile în ziarul Adevărul.

Poemul săptămânii în „Gazeta de Constanța”

O rubrică nouă, intitulată „Poemul săptămânii”, de care mă voi ocupa începând de azi, când împlinesc, în ciuda așteptărilor celor mai optimiste, 32 de ani. Pornește cu unul dintre meseriașii 80-iști, Traian T. Coșovei, și poemul lui, „Bad Boy”, din Bătrânețile unui băiat cuminte.

Traian T. Coșovei

„păianjenul și românii”, un colaj cu Horia Șerban

Pentru a-l vedea, clic pe imagine.

Zi de luni cu Diane Wakoski

Fiindcă e luni, și astăzi poeta americană Diane Wakoski împlinește 78 de ani, am citit / recitit cu plăcere poemul ei, Blue Monday din Emerald Ice, o antologie de acum 26 de ani în care erau selectate poeme dintre 1962 și 1987, o epocă spectaculoasă pentru poezia americană. Un fel de la mulți ani, pentru o lune albastră, dinspre România spre Michigan.

portret de Robert Turney