Baudelaire. O nedumerire de editor

Am publicat, în urmă cu ceva mai bine de șase luni, extraordinara ediție Florile răului în traducerea lui Octavian Soviany. Am spus-o și atunci: este cea mai completă și mai iscusită traducere integrală a operei poetice baudelairiene făcută de un singur poet (cea deja clasică, din 1968, cuprinde traducerile a mai mulți poeți și tălmăcitori, cel mai important, autoritatea absolută în transpunerea lui Baudelaire în românește, rămânând Philippide). Așadar, fără niciun fel de finanțare sau grant, Casa de Editură Max Blecher și-a asumat publicarea acestei cărți de aproape 400 de pagini, care cuprinde nu doar poezii care nu au mai apărut în românește, dar și introducerea lui Th. Gautier, text esențial și azi pentru înțelegerea lui Baudelaire (din câte știu, nicio ediție românească a Florilor răului nu a cuprins integral acest eseu, deși el a mai fost tradus anterior, eu îl știam din cele două volume, Istoria romantismului, traduse de Mioara și Pan Izverna).
Cartea a apărut în condiții grafice exelente și repune în circulație, într-o traducere proaspătă, făcută de unul dintre cei mai buni și mai activi scriitori români contemporani, opera unui autor cardinal, unul dintre cei mai mari poeți din toate timpurile. În timpul scurs de la apariție, deși a avut, poate, ceva vânzări și s-a bucurat de primirea entuziastă a câtorva librari din țară și a unor cititori entuziaști, cartea nu a avut nici măcar menționări politicoase, nu spun o cronică serioasă făcută de un traducător sau de un comentator competent, în revistele de cultură din România. Deși o mulțime de exemplare au ajuns la cronicari, eseiști, franțuziști pe care-i credeam în stare să se aplece asupra acestei cărți așa cum merită, nimeni nu și-a bătut capul să și scrie despre ea. Că ar fi o traducere bună sau că, dimpotrivă, traducătorul l-a sovianizat prea tare pe Baudelaire. Că e un moment important în citirea și redescoperirea lui Ch. B. la noi sau că am ratat, ca editor, prin publicarea acestei cărți.
Sunt nedumerit. Chiar nu are nimeni, în mica noastră enclavă culturală, curiozitatea și competența să scrie despre o nouă traducere (repet, integrală și foarte bogată) din Baudelaire, la începutul secolului XXI? Hai, că nu mai suntem cu adevărat francofoni înțeleg (bănuiala mea e că, de un sfert de secol încoace, putem vorbi doar de o francofilie latentă, oamenii din generația mea sau chiar mai tineri e clar că nu au acces la limba franceză în felul în care aveau generația interbelică sau aceea a Irinei Mavrodin, a lui M. Ivănescu și Șerban Foarță), dar efortul de a scoate o carte mare fără niciun sprijin financiar din exterior este, cred că-și dă seama oricine, important până și pentru editurile bogate, darămite pentru o micuță editură de poezie. Cu toate astea, ne-am încăpățânat să o facem cu posibilitățile pe care le avem (cu puterile neajutate...), și a ieșit o carte superlativă din toate punctele de vedere. Iar anul ăsta vom publica Micile poeme în proză (Soviany a terminat, practic, de tradus și acest segment al operei baudelairiene), de la traducerea și publicarea cărora au trecut 44 de ani... Sunt tare curios dacă, punând pe masă acest al doilea volet al operei baudelairiene, aceeași tăcere apăsătoare va stărui asupra cărților pe care le propunem cititorilor profesioniști, cunoscătorilor care nu prea se spetesc să facă ce știu mai bine: să scrie despre și să comenteze critic volume esențiale.
În fine, poate că dacă acest nou Baudelaire ar fi apărut la Humanitas sau la Polirom, logoul de pe copertă (și tot sistemul de relații și complicități al lumii noastre culturale egoiste și autosuficiente) i-ar fi sensibilizat pe specialiști să se aplece asupra acestei cărți despre care eu continui să cred că e esențială pentru cultura poetică a unui individ. Păcat. Ce să-i faci, probabil că cele două volume din Baudelaire în traducerea lui O. Soviany vor fi descoperite în anii, în deceniile următoare de tot felul de pasionați și de inși care nu-s băgați în mățăraia publicistică și editorială, deci nu au nici datorii, nici interese, nici presiuni de natură instituțională sau combinatorică.
Cred că cel mai sănătos pentru mine, ca editor, e să-mi aduc aminte și să-mi repet că ceea ce facem noi este dedicat în special acestor fanatici blânzi pentru care, în orice fel de vremuri, o carte poate fi un motiv de bucurie mai mare decât orice.

P.S. Îi mulțumesc, pe această cale, lui Bogdan Ghiu, care a fost unul dintre primii scriitori și traducători cărora le-am dăruit cartea, pentru că a pus pe facebook o poză a copertei făcută cu telefonul... Am notat interesul său pentru această ediție.