„Sunt oameni care traversează cu noi un câmp de câţiva kilometri de viaţă...”

„Erau odată apusuri de soare ciudate în Câmpia Gherghiţei, când şedea ploaia, când norii obosiţi de lucrare se retrăgeau către nord; prin spărturile de pâcle, prin fantele despicate de soare, se-apropia primitiva înfricoşare că Sfântul cade în hăuri şi locuitorii câmpiei, cu frigul serii în oase, cercetează şi însoţesc inconştient soarta astrului să-i dea ajutor c-o privire, cu un gând; la Chindie, în clipa « când Soarele se uită înapoi », răsărea din neguri, din aburi de apă, Dealul Istriţa, lung, albastru, plutind. Ce Arca lui Noe, ce Transatlantic sau orice navă aveam să cunosc eu mai târziu! Acel Crucişător de gală funerară pe care proiecţia de foc a asfinţitului îl clarifica din toate părţile, trecea solemn, străveziu, albastru, uluitor, către soarele în coborâre, se plasa în faţa luminii şi deodată se încununa de raze; corabia mea originară, Istriţa tărâmului meu de eşec social.”

„Într-adevăr, în seara aceea a-nceput prăbuşirea Casei Mele Natale. Întorşi de la nenorocita aia de nuntă, părinţii noştri îşi reproşau chestiuni ciudate, pe care ruşinosul şi blegul de mine le-a înţeles cu o lacomă iuţeală şi stupoare. În casa noastră au început certurile, ura bântuia şi auzeam incredibile lucruri şi fapte pe care bărbaţii nu le pot trece cu vederea femeilor lor. Venit în permisie, bărbatul tânăr a fost profund afectat de cele ce i-au fost arătate la nunta aceea. Nu face cinste copiilor să depene firele relaţiilor sentimentale conjugale sau extraconjugale în care părinţii lor au pătimit şi s-au distrus reciproc. Eu mă cercetez pe mine, fiul lor, să aflu preţul bucuriilor şi dezrobirii mele de sub tenebrele instituţiilor tradiţionale: cât de mare a fost el faţă de ceea ce am câştigat sau mi s-a oferit, atât de oameni, cât şi de zei.”

„Sunt oameni care traversează cu noi un câmp de câţiva kilometri de viaţă, alături de care scoţi o găleată de apă din fântână şi de care, la prima întorsătură de spirală, te desparţi. Mulţi ne pierdem unii de alţii când vine sorocul fiecăruia, mânaţi fiind de propriul resort sacru, îndreptaţi spre ţinta ce ne-a fost orânduită.” 

„Însă faptul că eu n-am atins mortul, că deci nu l-am simţit pe braţe de frate, în greutatea lui de pământ neînsufleţit, să urlu în felul meu: « nu mai este! » a întreţinut neîncrederea sufletului meu în moartea poetului. Trăind ca un somnambul zilele ce-au urmat, cu şederea de gardă în holul Casei Scriitorilor, cu priveghiul, mitingul de doliu de la Cimitirul Bellu, am ajuns la al doilea şoc de percepţie a faptului morţii; în momentul când am ridicat şi eu un bulgăre de pământ reavăn şi după un ritual pe care nu-l mai împlinisem l-am aruncat pe sicriul celui ce fusese năzuinţa unei generaţii, atunci am avut frisonul trezirii la realitate şi m-am pus pe-un plâns în hohote cum nu mai trăisem.” 

(Ion Gheorghe, în volumul de memorii Deochiul Gorgonei, Editura MLR, 2013)

Şi dacă ar fi numai pentru asemenea pasaje, nemaivorbind despre scânteierile inegalabile din Scrisorile esenţiale sau Elegii politice, bătrânul dac Ion Gheorghe, unul dintre cei mai înzestraţi scriitori ai generaţiei sale (şi unul dintre ultimii ei supravieţuitori autentici), merită, din partea cuiva ca mine, demodat şi cu gusturi uşor demolabile ideologic, o reverenţă ca pentru un frate mai mare, unul consecvent şi neabătut, de peste (mode şi) timp.

Ion Gheorghe