Dumitru Bădiţa, confesive (Editura Vinea, 2013)
O carte care merita mai multă atenţie, dar a apărut şi s-a mişcat cu mare discreţie (aşa cum i se potriveşte unui confesiv adevărat) este al cincilea volum al lui Dumitru Bădiţa. Bădiţa nu mai publicase poezie din 2010, când Invitat la Săvârşin, carte-hibrid, bine scrisă şi inteligent construită, a fost una dintre apariţiile notabile cu care Casa de Pariuri Literare şi-a început activitatea editorială. În confesive, Bădiţa adună texte pe care le ştiam încă din 2009 (pe o parte dintre acestea le citise la una dintre primele ediţii ale Institutului Blecher) şi mă miram că amână atât de mult publicarea lor. Cartea nu are stridenţe şi este, ca toate cele patru volume de poezie ale autorului (despre primele două, unghii foarte lungi şi cumsecade (2005) şi Poeme prerafaelite (2008), am scris la vremea apariţiei lor), un proiect coerent, de sine stătător, pe linia poeziei cotidianului, ironică şi conştientă de pericolul asumării zgomotoase a vreunei poze sau scălămbăieli poetice. Pe scurt, confesive este o plachetă care îi cere cititorului atenţie şi sagacitate. Personal, lectura cărţii mi-a retrezit interesul pentru distincţia polemică pe care o făcea Robert Bly în The Dead World and the Live World, unde opunea conştiinţei poetice ce are în centrul căutărilor (şi al expresiei) ei news of the human mind (unde intrau poeţii confesivi) pe aceea care prezintă news of the universe (o opoziţie redusă foarte simplist în poezia românească a ultimelor decenii în termeni de minimalism vs maximalism, sau biografism vs neoexpresionism – vorbe proaste de critici cu lecturi sărace). Ştiri dinspre universul înconjurător, oricât de banal şi de la firul ierbii ar părea, răzbat în fluxul poetic al lui Bădiţa, ceea ce îl îndepărtează de cohorta confesivilor vorbăreţi şi neinteresanţi care au năpădit, cam după 2000, poezia românească, refuzând cu grimase şi ochi daţi peste cap orice formă de depăşire a condiţiei lor poetice. Reactiv, sarcastic şi virulent fără isterii şi cutezanţe falşe, Bădiţa e unul dintre poeţii care îşi urmează proiectul şi îşi tratează temele, în ciuda umorului şi autopersiflării, cu gravitate şi cu constanţa unei inteligenţe ce reuşeşte să lase, la capătul fiecărei plachete pe care-şi pune semnătura, impresia bravurii, în ciuda refuzului net al oricărei bravade...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu