Ca de atâtea ori

Nu le pot vorbi despre lucrurile care mă îngrozesc

acestor oameni de treabă

ce îți împărtășesc la nevoie concluziile lor despre viață.

Ei știu mai bine întotdeauna,
sunt siguri pe ei
și cred cu tărie în toate lucrurile greșite.

Eu unul nu știu nimic.

N-am învățat nimic.
Încerc să rezist.

Să mă trezesc din somn recunoscător
pentru lumina jucăușă și aerul mângâios.

Nu știu cui, nu voi ști niciodată.

Am încercat să înțeleg oamenii,

am cunoscut vuietul marilor orașe.

Am privit printr-un microscop milioane

de celule haotice înnebunite de radiații.

S-a întâmplat ca de atâtea ori după victorie:

a urmat o lungă și amară înfrângere.

Spiritul a redevenit un lux.

Unii dintre noi au înnebunit.

Alții au ținut cu dinții de mințile lor.

Cei mai mulți s-au transformat în cimpanzei hyper-tech
și au preluat controlul pentru o sută de ani.

E târziu pentru aproape orice, inclusiv pentru poezie

acum când utopia a ajuns să fie ceva rușinos.

Zestrea ta de aur, Mariana Marin – și soarele ca o rană

împroșcând perdeluțele trase în grabă
peste geamul de la care te-ai aruncat.