Copiii din Hamelin

(unul rămas în urmă)

Încă mai am momente în care îmi vine să plâng

de fericire pentru un vers.

Știu că e o prostie.

Oamenii mari nu fac asta.

Nu, oamenii serioși nu fac asta.

Și dacă mă gândesc la creierul meu, nu văd

lucrarea naturii desăvârșită,

nu descopăr minunea,

ci o bormașină stricată

dată pe mâna unui imbecil.

Știu că oamenii onorabili au o părere mai bună

despre umanitate.

Ei se-nfrățesc.

Își împrumută desfăcătoarele de conserve.

Își admiră unul altuia golul

ce li se cască-n farfurii.

Într-o noapte am urcat pe acoperișul unui bloc

de 26 de etaje – am văzut orașul scufundat

și m-am gândit cum ar fi.