Octavian Soviany nu are gura cusută

Tot aud cârâind pe internet scriitori din USR împotriva lui Nicolae Manolescu. Curajoşi la care, dacă se-ncruntă o dată Niki-Apolzan-colonel-în-rezervă, ei se bagă repejor sub masă. De ce nu-i scrieţi voi, sutele astea de indignaţi, scrisori în care să spuneţi ce credeţi despre el la 75 de ani şi că sunteţi nemulţumiţi de conducerea şi deciziile lui? Hai, că la mese şi pe facebook, toţi sunteţi voinici. Mă adresez aici membrilor USR, ceea ce eu nu sunt şi nici nu mă interesează să fiu. Dar mă doare să vă văd chinuindu-vă aşa. Uite, puteţi fi mai puţin graţioşi decât Soviany, dar măcar el n-are gura cusută.

aici

Octavian Soviany (n. 1954, Brașov) a debutat cu Ucenicia bătrânului alchimist (1983), urmat, în anii ’90, de Cântecele desăvârșirii interioare (1994), Turnul lui Casanova (1996), Provincia pedagogică (1996) şi Textele de la Montsalvat (1997), cele cinci volume de poezie fiind strânse în antologia Cartea lui Benedict (2002). După 2000 a publicat Alte poeme de modă veche (2004), Scrisori din Arcadia (2005), Dilecta (2006), Pulberea, praful şi revoluţia (2012), Dicţionarul de rime (2013) şi Călcâiul lui Magellan (2014). A mai scris romanele Textele de la Monte Negro (2003, reeditat în 2012 cu titlul Arhivele de la Monte Negro) și Viața lui Kostas Venetis (2011), două volume de teatru (1992, 2005) şi mai multe cărţi de critică, cea mai recentă şi mai amplă fiind lucrarea în două volume Cinci decenii de experimentalism. Compendiu de poezie românească actuală (2012). A tradus integral Florile răului de Charles Baudelaire (2014). Trăiește la București.

O modestă propunere

CĂTRE JURIUL PREMIULUI MIHAI EMINESCU – OPERA OMNIA

          Domnilor Nicolae Manolescu, Mircea Martin, Ion Pop, Cornel Ungureanu, Al. Cistelecan, Ioan Holban, Mircea A. Diaconu

                Dragi Profesori și membri ai juriului de la Botoșani,

Sunteți cei de la care am învățat, în deceniile din urmă, poezie.

Am învățat cum să o recunoaștem; și am învățat cum să vorbim despre ea.

Și, mai ales, am învățat că adevărul poeziei nu se negociază. Ați vorbit liber despre poezie în cele mai puțin libere vremuri.

Tocmai în numele acestei lecții bine predate și bine învățate, o să vă vorbim și noi liberi în rândurile de mai jos.

Prin ce s-a întâmplat la Botoșani, când un premiu de prestigiu superlativ a revenit unui poet cel mult onorabil, în dauna unor poeți într-adevăr superlativi, ați făcut un lucru grav: ați încălcat adevărul poeziei.

Credem și simțim că v-ați îndepărtat în anii din urmă de spiritul acestui premiu, care ar trebui să impună respectul contemporanilor noștri. Să nu uităm cine a fost premiat și celebrat la Botoșani din 1991 încoace: e o listă deja lungă care face onoare poeziei românești din secolul XX, de la Mihai Ursachi și Gellu Naum la Mircea Ivănescu, Emil Brumaru și Angela Marinescu.

În ciuda oricărei relativizări critice prin care am putea justifica premierea unui poet ajuns la deplina maturitate artistică în detrimentul altuia, un cititor înfocat și un bun cunoscător al literaturii române din ultimele decenii nu poate comite astfel de erori fără a fi bănuit de malversație.

Sau de dezertare de la misiunea care v-a fost încredințată.

Sau de servirea unor interese de grup care nu au legătură cu răsplătirea și celebrarea vocilor poetice care ne-au marcat epoca și răsună cu cea mai mare claritate în literatura noastră de azi.

Ceea ce s-a întâmplat în 2015, prin premierea lui Gabriel Chifu, după decizia aproape la fel de flagrantă din 2013, când laureat a fost Nicolae Prelipceanu, adică răsplătirea unor literatori și funcționari conștiincioși, și nu a unor poeți care sunt repere, stele fixe pentru cei de azi, arată că nu vă mai pasă.

Aceasta este eroarea despre care vorbeam, la un sfert de secol de la impunerea unui premiu în care ne încăpăţânăm să credem în continuare. Ea aduce atingere tuturor: și nominalizaților nedreptățiți, și reputației membrilor juriului, și prestigiului premiului în cauză. Ba chiar și premiatului, în fond.

Vă propunem ceea ce ni se pare a fi singura posibilitate de reparație morală după o asemenea eroare: demisia de onoare din juriu, în bloc.

Ați servit cu profesionalism exemplar acest premiu; dacă el înseamnă astăzi atât de mult, acest lucru vi se datorează. Lista premiaților, cel puțin până la un punct, vorbește elocvent despre aceasta. Ați reușit să instituiți drept normal superlativul într-un sistem literar al aproximativului.

Însă la fel de adevărat este că, în anii din urmă, poeții laureați n-au mai fost de același nivel. Sincopele sunt tot mai evidente de la an la an. Am sperat cu toții că sunt doar erori inerente, accidente de parcurs, după care lucrurile se vor întoarce la acea normalitate a excelenței. Am răsuflat ușurați anul trecut, când desemnarea lui Ion Mureșan a reușit aceasta.

Anul acesta, însă, ștacheta a coborât nepermis de jos. Am zice că, de fapt, s-a prăbușit. Mai jos de atât, o vom spune cu fermitate, e greu de ajuns.

Pot exista explicații pentru aceasta. Cea mai plauzibilă ar fi că e dificil pentru un critic să evalueze anvergura reală a unui poet din generații subsecvente lui. Or, prin forța naturală a lucrurilor, toți poeții laureați vor fi, în anii care urmează, optzeciști. Ba chiar nouăzeciști. Dumneavoastră îi vedeți, probabil, drept încă tineri. Noi îi vedem aproape clasicizați.

Poeți esențiali ai ultimelor trei decenii, ca Alexandru Mușina sau Traian T. Coșovei, dispăruți recent, nu vor mai putea primi acest premiu. E o inechitate pentru care nu se poate să nu simțiți o strângere de inimă. Ei ar fi fost îndreptățiți, la deplina maturitate creatoare, să fie laureați pentru întreaga lor operă la Botoșani. Ați fi luat, astfel, decizii legitime, greu de pus sub semnul îndoielii.

De aceea, credem că un nou juriu, compus din scriitori mai tineri decât cei care urmează să fie premiați, ar vedea poate relieful valoric în linii mai juste.

Vă rugăm, prin urmare, să acceptați propunerea noastră: aceea a demisiei de onoare.

E radicală, poate. Dar vine din acel radicalism al poeziei despre care ne-ați vorbit, atât de frumos, atât de convingător, în cărțile pe care le-ați scris. Cu unele dintre acestea am crescut și le păstrăm pe primul raft al criticii românești postbelice.

Cărților dumneavoastră, exemplare, li se va adăuga un gest exemplar. Care va repara nedreptatea prezentă – și le va împiedica pe cele viitoare. Veți arăta astfel că, de fapt, iubiți poezia la fel de mult ca noi – cei care, de dragul ei, riscăm să vă mâhnim și să vă pierdem, acolo unde ea există, prietenia. Pe care o prețuim așa cum se cuvine.

S-ar putea ca această scrisoare deschisă să ne despartă. Sau, dimpotrivă, s-ar putea să arate că, așa cum spuneam, și dumneavoastră, și noi iubim suficient de mult poezia pentru a face, de dragul ei, gesturi riscate: noi, acela de a primejdui o relație de firească prețuire și gratitudine; dumneavoastră, acela de a proceda la o demisie de onoare.

Dați, vă rugăm, acestei scrisori deschise șansa să arate că suntem, și noi, și dumneavoastră, membri ai acestei stranii specii a celor nebuni după poezie.

Cu speranță,

Claudiu Komartin

Radu Vancu

Rita Chirian

Octavian Soviany

Emilian Galaicu-Păun

Dumitru Crudu

Paul Cernat

Dan Coman

Marin Mălaicu-Hondrari

Svetlana Cârstean

Andrei Terian

Mihail Vakulovski

Bianca Burța-Cernat

Ștefan Manasia

Alex Goldiș

Bogdan-Alexandru Stănescu

Liviu Antonesei

Ionel Ciupureanu

Nicolae Avram

Elena Vlădăreanu

Alexandru Vakulovski

Cosmin Perța

Ion Buzera

Paul Vinicius

Anca Mizumschi

Dan Iancu

Ciprian Măceșaru

Andrei Dósa

Aleksandar Stoicovici

Sorin Despot

Radu Nițescu

Laurenţiu Ion

Miruna Vlada

Vlad Ioan Tăușance

Mihók Tamás

Tiberiu Neacșu

Luminița Amarie

Andrei Zbîrnea

Radu Jude

Alexandru Petria

Ovidiu Raul Vasiliu

Florentin Sorescu

Beatrice Ruscu

Ioana Tiberian

Claudiu Groza

Cecilia Ștefănescu

Alina Purcaru

Dana Pîrvan-Jenaru

Daniela Luca

Daniela Ionescu

Ioan Vasiu

Dorina Bălan

Yigru Zeltil

Cristian Robu-Corcan

Raluca Hanea

Cristian Fulaș

Ligia Pârvulescu

Chris Tanasescu

Ana Viorica Pușcașu

Dan Mihuț

Nicolae Silade

Marius Lăzărescu

Adrian Mureșan

Eugen Lenghel

János Szántai

Constantin Severin

Marius Marian Șolea

Ana Toma

Emanuela Ignățoiu-Sora

Cristina Foarfă

P.S. Cei care vor să-și exprime adeziunea la Apel o pot face trimițând un mesaj pe adresa: apel.pentru.poezie@gmail.com

Apel pentru „O modestă propunere”.

     Pregătesc un text, intitulat probabil „O modestă propunere”, prin care le voi cere şi îi voi îndemna pe membrii juriului „Mihai Eminescu” Opera Omnia, după ceea ce s-a întâmplat anul acesta (deşi nu uit nici alte câteva premieri lipsite de fler şi de argumente serioase – îl menţionez, din ultimii cinci ani, doar pe Nicolae Prelipceanu, şi cred că-i de ajuns), să se retragă.

     Nu mă interesează ce consecinţe va avea această scrisoare (ba da, mint: regret că probabil voi jigni sau îmi voi îndepărta trei oameni la care ţin şi pe care-i preţuiesc, dar cred că e timpul pentru o mică revoluţie acolo, altfel e final de partidă).

   Repet: nu va fi încă o petiţie, va fi o rugăminte politicoasă, o încurajare plină de respect faţă de nişte critici fundamentali ai ultimelor patru decenii din secolul trecut, de a se retrage într-un moment în care e timpul ca lucrurile să fie citite, reconsiderate şi revalorizate critic altfel.

     Sunt încurajat în acest demers de valul de comentarii şi de indignare legitimă pe care l-am văzut în ultimele două zile, care a solidarizat scriitori dintre cei mai diferiţi ca orientări şi gusturi. Probabil că se vor găsi deştepţi care să se apuce de glumiţe, alţii care să arunce în derizoriu o astfel de iniţiativă, cum au aruncat în derizoriu instituţia Premiului „Mihai Eminescu”, dar cred că dacă nu facem acum nimic (în afară de crâcneli pe facebook, bloguri şi câteva reviste nealiniate), lucrurile se vor împuţi(na) tot mai tare.

     Sunt deschis la orice propunere în ceea ce priveşte termenii redactării acestei scrisori deschise, atâta timp cât ea va spune clar că le cerem acestor critici venerabili să lase o nouă generaţie să se ocupe de ceea ce ei ne-au dovedit, în frunte cu preşedintele Uniunii Scriitorilor, că nu mai sunt în stare.

Premiul Național „Mihai Eminescu”. Minciuna

     Sunt încă mult prea nervos și prea mâhnit pe câțiva scriitori la care țin de ani buni, critici eminenți, profesori cu o reputație nepătată și oameni de cea mai bună factură intelectuală care s-au lăsat târâți într-un joc mizerabil, ca să nu comentez pe marginea acordării greșite, penibile, imorale, a Premiului Opera Omnia unui autor mărunt, care nu s-a distins în literatura română a ultimelor trei decenii decât prin poziția sa de șef al gărzii pretoriene a lui Nicolae Manolescu.
     Mi-am exprimat clar părerea și poziția la Botoșani în mai multe discuții pe care le-am avut cu poeți și critici prezenți acolo, inclusiv cu organizatorul galei, transformate în chip rușinos într-o comedie a erorilor. Voi spune câteva lucruri simple, fiindcă scandalul s-a iscat, minciuna e evidentă și mai flagrantă decât oricând (într-o măsură evident mai mare decât în cazul premierii silnice de acum doi ani a lui Nicolae Prelipceanu, un alt autor care nu strălucește decât prin cantitate și foncții).
     În primul rând, toată lumea de la Botoșani părea că-și cere scuze pentru ceea ce s-a întâmplat, inclusiv membri ai juriului, nume prestigioase, în care am avut aproape întotdeauna încredere, până și vajnicul Gellu Dorian, pentru oricine de acolo mascarada era clară. Premiul Opera Omnia a fost acordat în urma presiunilor lui Nicolae Manolescu, un om care ține cu tot dinadinsul să facă praf la bătrânețe imensa autoritate pe care și-a câștigat-o între anii '60 și '90 ai secolului trecut. Nicolae Manolescu este acum, ca președinte etern al Uniunii Scriitorilor (pe care, din punctul meu de vedere, a îngropat-o definitiv), un farsor și un aranjor de doi bani. Forțându-le mâna colegilor săi să premieze un autor submediocru, individ altfel spălățel și civilizat, N. Manolescu a bagatelizat o instituție clădită în 25 de ani (mă refer aici la premiul botoșănean, și nu la Uniune, care chiar nu mai are nicio importanță pentru vreun scriitor român sub 40 de ani, vârstă pe care hai să nu uităm că Eminescu nu a apucat-o) și i-a pus într-o situație jenantă pe ceilalți membri ai juriului, care nu cred că meritau asta... Sau poate că o merită, de vreme ce niciunul nu s-a dezis public de această potlogărie, de o malversație căreia i-au căzut victime ca niște copii.
     Pe scurt, domnul Manolescu a aruncat în derizoriu ceva foarte important pentru acei fanatici ai literaturii și nebuni după poezie, pentru că el oricum nu se mai găsește de mult (dacă o fi fost vreodată) în această categorie. Mă simt jignit personal de ce s-a întâmplat la Botoșani, e un lucru pe care îl și scriu ca să nu rămână doar în discuțiile private pe care le-am avut în cele două zile cât am stat acolo. Nu în ultimul rând, îmi pare rău că din cauza acestei fraude morale, a acestei, să-i spun pe nume, porcării greu de egalat, cei doi poeți tineri care au primit premiul pentru debut, și anume Ștefan Ivas (cu mila schimbă gustul cărnii) și Merlich Saia (cu garda de corp) sunt aproape complet trecuți cu vederea în mai toate discuțiile care se poartă acum pe facebook, pe bloguri, foarte curând în reviste. E o nedreptate pentru care tot domnilor Manolescu și Chifu trebuie să li se mulțumească. Când am luat împreună cu Dan Coman premiul pentru debut, acum 11 ani, la Opera Omnia a fost celebrată Angela Marinescu. Nu cred că are rost să mai spun cât a însemnat asta pentru acei doi poeți tineri copleșiți de emoții.
     Înainte de a pleca, i-am comunicat domnului Chifu ce cred, și anume că protectorul și patronul său i-a făcut un deserviciu și l-a supus unei umilințe publice (care vine, e drept, la pachet, cu un premiu de câteva zeci de mii de lei, o sumă enormă pentru orice scriitor român de astăzi), iar răspunsul său a fost n-am avut ce să fac. Ba da, domnule Chifu, îl puteați refuza. Sau, și mai simplu, îi puteați transmite belferului de la Paris că nu puteți accepta o minciună atât de sfruntată. Nu când ceilalți nominalizați sunt Mircea Cărtărescu, Aurel Pantea, Marta Petreu, Ioan Moldovan, Liviu Ioan Stoiciu sau Lucian Vasiliu.
     Acum lui Gabriel Chifu nu-i mai rămâne nimic de făcut. A fost atâția ani un poet modest, acum este și un scriitor dezonorat. În locuri în care oamenii demni pățesc una ca asta, se recurge la harakiri sau la plecarea grabnică în pustie.

Debuturile din 2014 (5)

 

După ce a terminat cursurile de la Conservator, Cătălina Matei a urmat cursurile unui masterat la Litere, e clar că poezia o tot încerca, iar ea tatona la rându-i diferite modalităţi care ar fi putut să o exprime cel mai bine în acea fază, cu toate crizele de creştere subsumate. Apoi, aruncându-se cu capul înainte într-o treabă la care mai rar se înhamă un poet (sau un muzician) de douăzeci şi ceva de ani, ea a pus pe picioare „Tramvaiul 26” (o reverenţă adusă poetului Cristian Popescu, la aproape două decenii de la dispariţia acestuia), spaţiul în care s-au întâmplat, din 2013 încoace, cele mai faine evenimente de poezie citită şi performată în Bucureşti. Şi unde s-a auzit muzică şi s-a făcut stand-up, un loc viu ca poezia din cartea la care încerc s-ajung, iată, pe ocolite.

Pe aceeaşi Cătălina Matei am văzut-o evoluând într-un ritm constant şi convingător, în stadiile acestei deveniri vedeam şi influenţele care şi-o disputau – evlavia ei cea mai mare fiind, nu cred că greşesc, Mariana Marin –, deci şi o feminitate când retractilă şi răbdătoare, când exaltată şi pătimaşă, dar în definitiv indecisă (mai exact: nesigură că exhibarea vulnerabilităţilor e chiar acel lucru pe care trebuie să-l facă, şi, dacă da, până unde poate împinge acest excerciţiu care se termină uneori în automutilare – în cazul unora, încă de la tinereţe). Căutându-şi vocea, sau „diferenţa specifică”, i se întâmpla ceva ce aş putea descrie (fireşte trunchiat) astfel: era ca atunci când un pianist îşi recunoaşte mâinile, cu greu, la lumina unei lămpi de sudură – şi se ruşinează de ele.

Cred că ăsta este motivul pentru care am sfătuit-o, deşi câştigase la un moment dat un concurs al cărui premiu consta în publicarea unei plachete, să nu se grăbească să publice volumul de debut pe care îl tot monta şi îl croşeta, dorindu-i să debuteze mai bine decât intuiam că o va face în acel moment. Ceea ce am citit în Lanul cu sârme întinse (Tracus Arte, 2014) îmi aminteşte, desigur, de poezia sa de la 23-24 de ani, dar acum trage în cele din urmă linie, ca la sfârşitul oricărei perioade de creştere & acumulări. Destule lucruri schimbate, tăieturi, elipse & insolitări care îmi reconfirmă idea că un poet nou, pentru a putea fi numit astfel, trebuie să aducă o combinaţie numai a lui de atitudine, orgoliu, intensitate, de luare pe cont propriu a „vânătorii dinăuntru”, adică de adevăr & pregnanţă în ceea ce se decide să arate lumii.

Iar toate acestea fac din cineva care scrie versuri – fie că este conştient de asta, fie că nu, fie că o acceptă, dar mai ales dacă i se împotriveşte din toate puterile – un poet. Ceea ce Cătălina ne dovedeşte că e în acest volum subţire şi tăios de debut: „nevoie după nevoie după nevoie după / libertate e libertate e libertate e / bucurie în aerul dimineţii / e de la capăt şi asta e bine”.

Debuturile din 2014. O schiţă (4)

Imaginativ, ambiţios, mobil şi încă în schimbare (de atitudine şi de mijloace poetice, nu neapărat de ritm sau etică auctorială) este ploieşteanul Justin Dumitru, debutant la 19 ani cu black aphrodisiac
(Tracus Arte, 2014). Avem în faţă un poet foarte tânăr, entuziast şi impetuos, care arată, pe deasupra, o mare disponibilitate de a mixa stiluri şi registre variate. Inevitabil, vocea lui nu e încă pe de-a întregul fixată (e şi greu să fie atât de devreme, probabil că Justin şi-ar fi putut, sau i-ar mai fi putut fi amânat cu folos, măcar încă un an, debutul, dar asta e încă o discuţie post-factum). Sigur, i se pot reproşa acestei plachete destule asemănări cu lucruri întâlnite în textele altor poeţi din ultimii ani, contaminări de context sau influenţe mai mult sau mai puţin discrete, de la câţiva 2000-işti tumultuoşi până la Radu Niţescu, însă în cele câteva poeme rezistente din cartea acestui enfant prodige, care debutează, cred, înainte de terminarea liceului, poţi găsi momente care îl recomandă ca pe o promisiune a celui mai recent „val”: „nu poţi striga să nu sperii mulţimea / şi faci semne de undeva din afara / acţiunii. în disperarea de a percepe / cineva mesajul, mimezi o grimasă credibilă, / terifiată de fumul apocaliptic de deasupra / mulţimii care dănţuieşte tolerabil în faţa / valului negru de fum toxic. / îşi văd liniştiţi de treburi, zâmbesc şi / născocesc noi metode de productivitate, / îşi clădesc imperiile urii cu o strângere de mână, / iar tu speri într-o agitaţie patologică / la minunea de a fi observat (în final) / cineva ochii tăi lucioşi / oglindind surâsul unei guri de foc / care înghite nesăţioasă / atâta indiferenţă.” În stare să fie şi liric, să-şi joace poemul pe voci (lungindu-l uneori până îl ameţeşte de tot), să fie volatil sau dezinhibat, Justin Dumitru dă impresia că ar vrea să facă totul şi să poată orice. Acum rămâne de văzut dacă pentru el poezia a fost o etapă de final de adolescenţă sau o vocaţie pe care o va urmări cu tenacitatea pe care o dovedeşte, atât în volum, cât şi în vorbele împrăştiate cu destul de mare uşurinţă pe marginea cărţii sale de debut. Mi-aş dori să-l văd pe Justin Dumitru revenind cu o carte coerentă şi unitară care să confirme un debut nu lipsit de calităţi, de acele particularităţi & prospeţimi pe care e mai mare păcatul să le ignori la un debutant.

Debuturile din 2014. O schiţă (3)

     Din categoria, înfloritoare de ani buni, a cărţilor necăjite, orfane de redactori sau referenţi dedicaţi, face parte Faţa tandră a infernului, volumul de debut al Cristinei Cîrnicianu, apărut la editura clujeană Grinta. Începând cu titlul, unul dintre cele mai nefericite pe care autoarea le putea găsi, cartea e plină de excese pe care un redactor, numai să fi existat unul, le-ar fi discutat cu autoarea şi până la urmă le-ar fi hăcuit fără regrete. Mai ales că volumul e oricum supraponderal (120 de pagini), inegal, nehotărât stilistic şi, poate cel mai evident, lipsit de o construcţie convingătoare.

    În primul ciclu, „Morţii mei”, dar şi în cele mai multe poezii din următoarele două grupaje („Iepuri şi demoni” şi „Literoscop”), înfloreşte discursul unei începătoare, cu o droaie de comparaţii şi o căruţă de verbe stivuite unele peste altele într-o poezie discursivă şi preţioasă, de cenaclu molâu, în niciun caz publicabilă. Prima parte, un jurnal de sanatoriu cu vagi înclinaţii viscerale, este ratată din cauza faptului că tema e tratată predominant într-o notă lirică, vorbăreaţă şi sentimentaloidă. Ceea ce trebuia descris direct şi necruţător, experienţa bolii şi a declinului corporal, a suferinţei şi a singurătăţii într-o rezervă de spital, e întins ca pelteaua într-o relatare lipsită de curaj şi de fler a unui perioade critice; aceasta ar fi cerut o poezie pe viaţă şi pe moarte, şi nu „măşti vieneze” sau „mistreţi de aur”.

     Absenţa unui ochi critic se simte la tot pasul, s-ar putea da multe citate, din care aleg câteva numai pentru a sublinia încă o dată cât de importantă este pentru cărţile de poezie, mai ales în cazul vocilor în formare, instituţia aproape dispărută a redactorului de carte: „cândva te vei întâlni cu un prieten dispărut demult / şi el îţi va spune / tu şi morţii tăi / şi tu îi vei răspunde / eu şi morţii mei / şi iar îţi va spune / tu şi morţii tăi sunteţi nişte făcături / îl priveşti strâmb / iei la întâmplare un mort / îl mângâi / strecori mâna discret pe sub jugulară (...)” (sublinierile cu italice nu-mi aparţin), un fel de variantă apoasă şi piţigăiată la Frânghia înflorită a lui Radu Vancu. Apoi, construcţii stângace, uneori de-a dreptul comice: „îţi încleştezi bine dinţii”, „timpul trece meticulos”, „nu cred că amintirile acestea îmi fac prea bine”, notele de subsol la un poem în care se găsesc două cuvinte în japoneză (sakura şi subarashi...), multe italice, puncte de suspensie la final de poem (boală grea a adolescenţei pe poezie.ro), comparaţii dintre cele mai la-ndemână, adjective şi adverbe cât încape: „picături de apă se sparg tăcute în stratul gros de praf întunericul se întinde lent pe araci înalţi o lumină obscură înoată ca un peşte sanitar (...)”, „tăcerea să crească în mine ca o tumoare”, „dulcea adrenalină a pericolului”, „obiecte care în lumea reală / îţi insuflă normalitate”, „ochiul fată lumină”, „o ţigăncuşă m-a luat la sudălmi / deranjată de privirea mea răsturnată”, „se poate vorbi cuneiform”.

      Nu, nu se poate vorbi cuneiform, nici vorbă de aşa ceva.

    De salvat, din „Literoscop”, se mai poate salva câte ceva („vaca din far”, cu toate că titlul nu anunţă ceva mai bun decât până acum, „animale corporatiste”, „reciclare”, poate şi „returnat”, texte care aparţin deja unei alte vârste poetice). 

     Cu „Test de luciditate” (al patrulea grupaj, care începe binişor dincolo de jumătatea volumului), Cristina Cîrnicianu depăşeşte hotărât stadiul descumpănitor al poeziei anterioare. Personal, din punctul de vedere al unui editor care încearcă să-şi facă bine treaba, aş fi păstrat cel mult cinci din primele 35 de poeme, şi acelea lucrate şi rearanjate cu îndârjire. Dar la fel de bine volumul putea începe direct cu textele scurte, mult mai directe şi mai concise, lipsite de deliruri verbale şi versuri fluturoase, din „Test de luciditate” (care, la drept vorbind, ar fi fost un titlu bun pentru întreaga carte; în orice caz mai bun decât Faţa tandră a infernului, ce pare aterizat din poezia Leonidei Lari). În aceste 25 de texte, poezia Cristinei Cîrnicianu începe să se emancipeze şi devine demnă de interes. Sigur, nici aici lucrurile nu sunt mereu bine stăpânite, dar acum e credibilă şi pare că a ajuns la zi cu lecturile din poezia contemporană. Mult mai reţinută, mai puţin dezordonată, strunindu-şi oportun caligrafia poetică, lucidă până la cinism şi arătând disponibilităţi pe care nu le-ai fi bănuit în prima parte a cărţii, în „Test de luciditate” vezi în sfârşit o poetă care începe să semene cu ea însăşi: „mi-am tăiat unghiile / mi-am lustruit pantofii / am ceva de vândut / pe bani puţini / însă pe termen lung / o călătorie în care boala sau / expresia uzată a moralei / nu-mi mai mişcă nimic / în zona de est a cartierului” („17 [expresia uzată a moralei]”) sau „există şi acele zile de vară / scăpate de sub control / când am senzaţia că un mort în bermude / mă plimbă în lesă / ca pe-o maimuţă pe marginile / unei gropi cu deşeuri menajere” („22 [ironic]”).

     Ultima parte a cărţii, „Om şi mai cum”, cuprinde şapte poeme în proză care, deşi supraîncărcate şi cu o arhitectură destul de greoaie, insolitează – e aici o speţă de imagism şi o privire uneori halucinată în care autoarea nu seamănă cu nimeni altcineva. Dezvoltate, acestea ar putea ajunge undeva, poate în proză scurtă, poate într-un tip de prozopoem care e de explorat mai departe (cu o atenţie sporită pe amănunte şi pe articulaţiile, cam căznite şi nefireşti, ale frazei), în paralel cu sondarea curajoasă a intuiţiilor din „Test de luciditate”.