Mă
așezasem de puțină vreme pe
băncuța din Hyde Park Corner, locul unde obișnuiam să ies cu o cafea și o
carte, incercând să ignor umezeala și vântul tăios. La câțiva metri de mine, un
white collar țeapăn și foarte grăbit
își scăpase ziarul, pe care l-am ridicat mai mult din curiozitate: era primul cotidian britanic pe care îl parcurgeam în mai bine de o lună.
Acolo aveam să citesc în mansarda mea despre anunțata lectură a lui J.T., unul
dintre poeții pe care visasem de multă vreme să-i întâlnesc. În realitate, era
mai mult de atât: enigma care îi însoțea fiecare nou
volum și absențele lui programate (găsea întotdeauna o scuză bună, reușind cu
toate astea să uimească de fiecare dată publicul) mă trecuseră și pe mine în
rândul admiratorilor săi necondiționați. „După 7 ani de tăcere, uimitorul poet
londonez revine în fața publicului.”
De fapt, consemnarea din rubrica aceea era mai mult decât inexactă – era de-a dreptul
neadevărată. Nimeni nu putea spune cu siguranță dacă îl văzuse vreodată (deși
am întâlnit câțiva poeți între două vârste care țineau morțiș să mi-l descrie
amănunțit la un pahar de Guinness – iar descrierea fiecăruia era în detaliu și
fără nicio legătură cu descrierile celorlați) pe J.T. cel cunoscut încă de la
sfârșitul anilor ’80 pentru travestiurile lui și pentru că
nu se lăsa niciodată fotografiat. La lecturile
din anii de început, făcuse câteva dintre cele mai mari trăznăi pe care le
văzuse publicul londonez – pe scene sau în baruri faimoase pentru lecturile
organizate încă din vremea lui Ted Hughes și a lui Thom Gunn, obișnuia să
trimită pentru a citi în locul său pitici cu portavoce, infirmi exhibiționiști
cu măști de gaze pe față, un cor de femei extraordinar de diforme, de păroase și
de isterice, iar o dată chiar un papagal care a putut reproduce trei poeme
cap-coadă dintr-unul dintre volumele lui maniacal-experimentale. Fiecare și-l
imaginează așa cum vrea. Oricum, poezia lui e suficient de țicnită și de
originală, încât nici o trăsătură pe care, citindu-l, o credeai clar
identificată, nu e, la o nouă lectură, în același loc. Așa că, indiferent ce
avea să se întâmple, eram hotărât să merg – iar în seara aceea am fost unul
dintre primii sosiți în cafeneaua din Covent Garden, având la mine masiva
antologie cu textele scrise de J.T. de la sfârșitul anilor ’70 până în 2005. Curiozitatea îi impinsese și pe alții, deși, ca niște briți
respectabili, păreau că și-o maschează destul de bine. Cu toată politețea și
familiaritatea stângace pe care le afișau, erau în același timp speriați de
moarte și excitați de noua extravaganță a lui J.T.
Așa că nu mi-a fost greu ca, în tăcerea stânjenită din
primele momente de după ce fusese invitat pe scenă, să mă ridic ținând la
subraț cărămida semnată de el și să țâșnesc spre microfon, unde am rostit
destul de fluent scurtul discurs pe care îl pregătisem: aduceam mulțumirile poetului pentru atenția acordată operei sale, adăugând
că J.T. e bine și îi salută de la ferma sa din Glamorgan, unde lucrează la o
rescriere în cheie postmodernă a lui Beowulf.
Nu i-am lăsat să-și dea seama prea bine ce se întâmplă, știind vechea regulă a
locului: dacă cineva citește poezie, nu poate fi
întrerupt, iar întâlnirea durează până la terminarea lecturii, fără posibile
întreruperi dinafară. Așa că am citit, am citit aproape cinci ore, întregul
volum de aproape 600 de pagini, până ce în sală nu am mai rămas decât eu și un
singur spectator, a cărui siluetă mai mult o ghiceam în penumbra în care se
înșirau ultimele rânduri de scaune.
Se făcuse aproape 3 dimineața. M-am oprit, am închis
cartea, m-am sprijinit de un stativ – când vocea bărbatului din spatele sălii a
făcut aerul să vibreze: Băiete, pe asta
chiar n-a mai făcut-o nimeni până acum. Cred
că va trebui să rescriu Beowulf, dacă
tot ai anunțat acolo, sus...
Și am ieșit împreună în noaptea rece și umedă ca o
stridie.
(text publicat în cel mai recent număr al Dilematecii)
