Pe limba lui Ziya Pașa

De ieri sunt la Istanbul pentru Festivalul internațional de poezie al orașului, unde am reîntâlnit câțiva scriitori admirabili pe care îi știam deja și am cunoscut alți câțiva care m-au făcut tare curios. Voi avea câteva lecturi până la sfârșitul săptămânii, ambițioșii turci organizând totul cu fast și răsfățuri, mai puțin o traducere în engleză a textelor citite. Orașul e uluitor, cum mi s-a părut de fiecare dată, și sper să reușesc să fac noi adepți pentru Poesis internațional, dar și pentru poezia românească (din 2009, când invitat a fost Gherguț, nu au mai adus nici un poet din Ro pentru acest eveniment remarcabil, ce pare într-adevăr să aibă rezonanță în viața orașului).

Anger control.ro

Întors de la Satu Mare, după una dintre cele mai crunte experiențe on the road (și au fost nu puține prin grația Căilor Ferate Române): 15 ore și jumătate de la Satu Mare la București, într-un vagon de dormit în care am avut lumină doar câteva ore, cu o lungă așteptare într-o haltă pe lângă Ciucea pentru ca locomotiva trenului să tracteze mărfarul care murise pe linie în fața noastră, sfatul nașului să nu-mi bag laptopul în priză că "eu așa am ars două..." (deși omul ăla arăta de parcă s-ar fi dat cu douăzeci de minute în urmă jos din copac). Teribilă țară, strașnici viețuitori.

Zona literară

Mi s-a părut, încă de acum câteva luni, când am citit nr. 5-6 / mai-iunie 2012 al revistei "Zona literară" că am în față un proiect nou care întrece de la început majoritatea revistelor literare prăfuite și seci de la noi. Am acceptat invitația lui Paul Gorban de a publica în nr. 7-8 al "Zonei" lui și am făcut împreună un dialog destul de interesant. Am fost foarte surprins când mi-am văzut portretul (fotografia făcută anul trecut de extraordinarul Cato Lein) pe coperta acestei reviste care arată că se poate face publicistică literară bună chiar și într-un moment mai degrabă nefast pentru această parte a "peisajului" de la noi. Găsiți "Zona literară" aici, un număr în care am citit cu plăcere textele câtorva poeți și prozatori foarte buni, mai cu seamă din ultima generație.

Constanța Buzea (1941-2012)

A încetat din viață, cu câteva zile în urmă, poeta Constanța Buzea, unul dintre numele cele mai cunoscute ale Generației 60, fost redactor al revistelor Amfiteatru (între 1974 și 1989) și România literară (din 1990 până de curând). A publicat numeroase volume de poezie și cărți pentru copii, precum și Creștetul ghețarului: jurnal 1969-1971 (2009). Poezia ei a fost strânsă în antologiile Poeme (1977) și Roua plural (1999, 2007, 2010). Constanța Buzea a primit cea mai înaltă distincție pentru poezie din România, Premiul Național "Mihai Eminescu" Opera Omnia (2001).
Am cunoscut-o pe Constanța Buzea datorită Marianei Marin, pe la începutul anului 2003, dar trebuie să spun că poeta, care se ocupa de rubrica "post-restant" a RL-ului, scrisese încă de prin 2001 câteva rânduri despre textele mele, pe care i le trimisesem la redacție (ea și Ioan Es. Pop au fost, dintre poeții atenți la versurile trimise de tineri, singurii cărora le-am trimis încercările mele din acei ani). De Ioan Es. Pop am rămas, după atâția ani, apropiat, doamna Constanța Buzea a pus din start o lespede între mine și dânsa, lăsându-mi impresia unei mâhniri adânci, a unei suferințe maladive consumate în intimitate. Ursuzenia și gravitatea ei compuneau un profil cu totul ieșit din comun, ceva întunecat și retractil părea că pândește la fiecare gest al poetei care în ultimii ani de viață devenise o credincioasă devotată ce păstra, parcă, ceva din suferința răscumpărătoare a Teresei de Avila. Textele confesive din cele două cărți cu titlul Netrăitele (publicate în 2004, respectiv 2008) constituie, probabil, proba ultimă a ispășirii, convertind experiența poetică în rugăciune.



halou


dormi liniștit sub narcotic
nu te doare nu te chinui
vindecându-te
lângă tine și eu mă vindec
împrejurul nostru e un halou
rar fire de praf se depun
ca niște stele stinse la care
ne uităm ocrotiți

îți ascult sufletul
îți privesc mâinile
să nu te întuneci să nu te sperii
te duc în brațe lângă fereastră

păsări vin de-afară
păsări de abur vor să iasă
se izbesc însângerând vitraliul
se îndepărtează

pini negri sub brumă
o alee pierdută în nori
unde am mai trăit acest frig
când m-am mai temut ca acum

Mâine, în Dianei 4

Mâine, de la 20.30, în Dianei 4, Chris Tanasescu & prietenii, cu un performance de sfârșit de vară.

Angela Marinescu, Rezistențe arse

Burnt Resistors

where we live,

writers have become resistant to writing,

have made their resistance to writing their profession.

writing no longer has any power over them

and, so, they’ve become frightening wrecks, anarchists,

amoral, atheists, lewd histrionics, violent and obsessed.

instead of supporting them, writing weighs them down,

like a berg of ice,

like a tired, sick whale.

in order to finish once and for all with this state of things,

methods should be invented for exterminating writers,

quick, rudimentary, exact,

let’s say, a kafkan ultra machine

to destroy their fingers,

their hands or even the cold bite of writing,

the uterus invoked with tenderness

so they’d get to see what it means

to spend useless cold

night shifts

on an endless corridor.

Translated from the Romanian by

Stephen Watts & Claudiu Komartin

Emil Botta, Întunecatul April

Emil Botta (1911-1977)

La 18 ani eram îndrăgostit de ritmul poeziei lui Emil Botta, de noblețea și de gesticulația fastuoasă pe care le găseam în versurile din Întunecatul April, carte la care mă întorc uneori, cu un ochi, azi, ceva mai critic, dar în care găsesc mereu lucruri de o mare frumusețe (și originalitate) de care nu dau la nici un alt autor român ca la actorul și poetul Emil Botta. La 75 de ani de la apariția acestui volum prin care își face intrarea una dintre cele mai interesante personalități artistice din România secolului trecut, Întunecatul April ar merita redescoperit pentru substanța sa vizionară și pentru muzica enigmatică pe care o conține.



Ordin

Să mă refugiez în cortul pădurii,
Întunecatul April e pe urmele mele,
zornăitoare lanțuri târăște
și un cuțit în mâini să mi-l înfigă în coaste.

Cai verzi, purtați-mă repede ca fulgerul,
izbăviți-mă de rău, de harapnicul groazei,
mi s-a făcut părul măciucă, pielea e o năframă de sânge,
fuga, fuga
prin ploaia de sânge, ud leoarcă,
doar voi ajunge la sfântul așteaptă.

Ia-mă la tine în trib,
îi strig ca din gură de șarpe,
dă-mi simbrie amară, amară,
fă-mă calfă de înger, zelosul tău scrib.

N-am defăimat niciodată amurgul și tăcerea
care sosesc hămesite din peșteri, din grote,
dar acum le insult și iară și iară le strig:
Vulpilor, vreți să-mi las pielea pe-aici amanet?

Și Întunecatul April se face mai subjugător, mai tiranic,
acum mă va lua în primire năstrușnicul alai,
acum îmi va săgeta cu o floare umărul
și-mi va porunci laconic: stai.



Remember

Ce departe ești, întunecata mea iubită,
prin pereții odăii te văd ca prin sită,
și te-aud chemându-mă ca din altă planetă
și-mi scrii poezii pe obrazul de cretă.

E posibil, e posibil oare să nu pot muri,
să-ți aud vocea suind treapta nopții, și suind în zi,
să mă ridic din pat ca o stafie, ca marinarul de veghe,
să te zăresc în somn de la o mie de leghe?

Da, e posibil, întunecatul meu iubit,
să mă auzi cântând chiar când voi fi murit,
să mă vezi aieve în cereasca oglindă
și în părul meu stele să se stingă și să se aprindă.

Dar să nu te superi dacă sărutul meu va fi rece,
dacă dragostea mea ca un frig o să te sece,
dacă îmbrățișarea mea te va face să suferi
aducându-ți aminte, nu, să nu te superi.



Domnul Amărăciune
"...și steaua se numește Amărăciune..." (Cantemir)

Printre oglinzi, la ora cinci, am să cobor,
în haine negre, cu ochii stinși, zâmbind ușor.

E gata ceaiul? Toți au venit? Totul e gata?
Cu o maramă acoperă iute groapa, lopata.

Dansați în cete un joc galant, cântați, lăute,
arcușuri seci, viori pustii, de ce stați mute?

Dar te întreb, iubitul meu, ce ai la frunte?
Amărăciune m-a luat de mână și m-a condus peste o punte.

Dar te observ, iubitul meu, ce palid ești.
Amărăciune, urând viața, mi-a spus în șoaptă: "Să te ferești..."

Dă-mi pălăria, bastonul, masca, dă-mi și mănușile,
e cam târziu și de-am să ple, cerniți oglinzile, închideți ușile.

M-așteaptă afară, sub steaua rară, un echipaj...
Noaptea se umflă, clopoțeii-și scutură și uite cum flutură argintiul penaj.



Fantasmagoria

Stele ascunse în telescop,
întorceți-vă-n cer.
Douăzeci de ani astronomul miop
o să vă caute ca pe mioare un oier.

Priviri, la matcă vă-nturnați
ca ploaia, ca izvoarele.
Orbul care v-a pierdut cere să-i redați
luna și soarele.

Melci, reintrați în cocioabe,
cenușă, revino în focuri și-n vetre,
copaci, întorceți-vă în muguri, în boabe,
și voi, oameni, în pietre.



Portret

Ridică-te din jilț, tată,
o, ce mare te-ai făcut,
ți-a crescut barba imensă,
de nu-mi spuneai Emil, nu te-aș fi cunoscut.

Și mâinile tale sunt pline de pământ, de ceață...
Cum ai ajuns aici dintr-o noapte fără hotare?
N-ai găsit pe acolo un ac și un fir de ață
ca să-ți coși haina și desfundatele buzunare?

Subterani, de ce i-ați ros ghetele?
De ce i-ai spart sticla ochelarilor, tu argilă?
Noapte, de ce i-ai topit pe buze
veninoasa pastilă?

Emil Botta, Întunecatul April,

Fundația pentru Literatură și Artă "Regele Carol II", 1937