Alte poeme de Morten Søndergaard

Îndrăgostiții

Mă trezesc pe un tărâm unde îndrăgostiții au preluat puterea. Au introdus legi ce decretează că nimeni nu va mai privi vreodată în altă parte, și că orgasmele nu trebuie să se sfârșească niciodată. Trandafirii sunt folosiți ca monedă de schimb, nebunii sunt venerați ca niște zei, iar zeii sunt considerați nebuni. A fost reinstaurat serviciul poștal, iar cuvintele „tu” și „eu” sunt acum sinonime. După revoluție, s-a decis ca cei cu inimile frânte să fie eliminați pentru siguranța celor fericiți în dragoste. Când îmi vor da de urmă, mă voi preda imediat. Călăul e o femeie care termină repede treaba. E iarnă, și eu nu te-am întâlnit încă.

Night Blog

(fragmente)

18/8

Berlusconi și-a făcut un lifting, iar acum zâmbește și își apasă

carnea. Cum ar trebui trăită viața? Scriind o mână de

poeme bune? Încercând să-nțelegi?

Dând un nume spaimei?

Sunt o picătură de argint viu care a ajuns pentru o clipă

în palma lumii.

Poate conștiința e o eroare pe care a comis-o evoluția

în timp ce era ocupată cu altceva. Probabil că e vorba de fapt

despre un alt fel de a privi lucrurile. O privire trează. Poezia: să te uiți

în partea cealaltă în timp ce privești viața în față.

30/9

Într-o zi trăgeam în

niște cutii de conserve și

pentru mai multă siguranță ai îndreptat

țeava puștii spre pământ

dar ea s-a descărcat și glonțul ți-a lovit gheata

făcând o mica gaură-n ea

degetele tale erau la locul lor

și nu era absolut nimic

de văzut, dar tu nu te puteai scutura

de gândul că

în piciorul tău

va fi întotdeauna

de acum încolo un glonț.

Auzi mereu întâmplându-se asemenea lucruri.

3/10

Pământul către pământ. Pământul către aer. Aerul către aer. Aerul către cuvinte.

Cuvintele către cuvinte ce rescriu economia de piață. În formulările proaspete

ale morții, ei spun la BBC că războiul se desfășoară cum ar trebui.

Moartea este o floare cu un miros puternic ce înflorește noaptea.

Bombele cad mai departe.

Către ce să încerci să tinzi în asemenea momente? Caut

un semnal: Horațiu. Ikkyu. Waterhouse. Carson. Virgiliu. Berea de seara.

Marginea rănii. Unde scurte. Voci. Petrolul îmbibând nisipul. Arsenalele.

5/1

Berlusconi cântă că nu trebuie să mă tem. Că voi primi

ușurarea fiscală și că trebuie doar să mă întind și s-adorm. Zâmbetul

lui mă va lumina făcându-mă fericit.

Pentru că războiul e democrație. Războiul e pace. Iar omenirea e îndoială

și încredere oarbă-n cuvinte. Țăruș. Învârte-mă. Învârte-mă din nou și din nou

în ceea ce nu poate fi formulat, nu pot să dorm și rătăcesc desculț

prin apartament. Beau vin, îl citesc pe Fernando Pessoa

și fac cu mâna spre lună.

Stau pe scaun și citesc. Singur în ceața asta de cuvinte.

Traducere din limba engleză de Claudiu Komartin

* Morten Søndergaard este invitatul numărului din iarna aceasta al revistei Poesis internațional

Marin Mălaicu-Hondrari, Ștefan Manasia

Am auzit/ascultat amuzat ce a fost miercuri la Cenaclul Marin Mincu, cu rizibilul premiu acordat, care îmi confirmă că doamna Ștefania a pierdut definitiv legătura cu literatura de azi. Liga lui Bambulea, în compania căreia domnia sa se regăsește acum, nu cred că are nici o treabă cu cenaclul Euridice condus de M. Mincu la începutul anilor 2000, iar faptul că premiul care îi poartă numele lui M.M. s-a dus la o debutantă care nici nu prea e debutantă (dar despre a cărei carte am scris favorabil, fiindcă mi s-a părut că mișcă ceva în zona aceea a discursului infantil și a traumei pe linia deschisă de Aglaja Veteranyi) în detrimentul celorlalți poeți care ar fi putut fi luați în calcul, Radu Vancu, Marin Mălaicu-Hondrari și Ștefan Manasia, îmi permite să spun cât se poate de răspicat că premiul acesta nu mai are, în felul găunos în care e decernat acum, nici o valoare.

Nu cred că mai trebuie să-i prezint in extenso pe Mălaicu și Manasia pentru că sunt doi dintre scriitorii "contingentului 2000" (vorba lui Octavian Soviany) care s-au impus în ultimii ani (prin Cartea tuturor intențiilor & Apropierea vs Amazon & Cartea micilor invazii). Cărțile noi pe care le-au publicat anul acesta la editura Charmides îi confirmă ca pe doi dintre capii de serie ai generației noastre. La două zile distanță este una dintre cele mai frumoase cărți de poeme citite de mine recent, a primit premiul "Poesis" la Festivalul de la Satu Mare și, în mod normal, va fi unul dintre volumele memorabile – și recompensate ca atare de juriile premiilor importante – ale acestui an. O carte din care îmi place să le recit prietenilor mei (cred că am făcut asta, de la apariția ei, în vreo trei orașe pe unde am ajuns și ne-am strâns) ca din Aurel Dumitrașcu sau din Roberto Bolaño.

Motocicleta de lemn a lui Ștefan Manasia este o carte prin care Manasia nu face un mare pas înainte față de volumul anterior, Cartea micilor invazii, dar arată ca un poet viu, care caută și are un ton și un ritm ce nu mai seamănă cu nimic din ce fac alți poeți contemporani cu care a mai fost din când în când asemănat. Personal, nu aș fi reluat în acest volum lungul poem Ostroveni, după cum aș fi fost mai sever cu poemele mai relaxate, mai anecdotice (sau circumstanțiale) din prima parte, dar ciclurile Motocicleta de lemn și Alevin (acesta din urmă, unul dintre poemele de mare greutate din literatura română a acestor ani) fac toți banii, reconfirmându-l pe Manasia ca pe unul dintre cei mai buni poeți postcoloniali (a se citi: postapocaliptici) pe care îi știu. Deși sper să nu se transforme de acum într-un autor care publică tot la 3-4 ani câte un volum nou, de parcurs (sau de întreținere), pentru că nu e genul.

Iustin Panța (1964-2001)

Vorbeam nu demult la Sibiu (oraș la care țin enorm și care se confundă în mintea mea cu câteva chipuri, printre care și al său) despre mirările pe care mi le stârneşte poezia lui Iustin Panţa şi îmi dau seama cât de greu îmi vine să răspund invitaţiei prietenilor mei de la Euphorion şi să scriu despre poet – atât o perspectivă critică rece şi tăioasă ca un bisturiu, cât şi una afectivă, o evocare ce l-ar putea prezenta pe om şi pe poet în lumina prieteniei, îmi sunt imposibile. Că îl simt pe I. Panţa la fel de apropiat şi de prieten ca pe M. Ivănescu, Virgil Mazilescu, Mariana Marin sau Cristian Popescu, de cărţile cărora sunt atât de ataşat, mi-e foarte limpede de fiecare dată când deshid Obiecte mişcate, antologia completă, dar atât de puţin cunoscută, în două volume, de la Vinea. Am îndrăznit, în anii în care am fost la Sibiu şi am participat la discuţii ce aveau în centru poezia lui Panţa, să formulez o serie de lucruri, de observaţii şi opinii critice, prin care încercam eu însumi să-mi explic strania fascinaţie pe care a exercitat-o pentru mine, la momentul descoperirii sale, discursul tânărului poet 90-ist, de la superbul său volum de debut până la cartea scrisă împreună cu M. Ivănescu, pe care sper ca poeţii cei mai tineri să o descopere cu bucuria cu care am făcut-o şi eu în urmă cu şapte sau opt ani, şi mai departe, către Banchetul şi Manual de gânduri care liniştesc / manual de gânduri care neliniştesc, cărţi de investigaţie poetică pe viu, în care I.P. începuse să formuleze, prin modalitatea asumată a unei filosofii poetice, câteva lucruri esenţiale despre permanentul travaliu interior al unui poet autentic, ceea ce, după ştiinţa mea, nu a mai făcut nimeni la noi într-o manieră atât de inteligentă şi de bine organizată. Nu vreau să reiau, strângându-le acum în scris, impresiile despre opera de poet şi de poetician a lui Iustin Panţa – s-a scris bine şi coerent despre aceasta, de la Marin Mincu la Radu Vancu, deşi personal cred că e vremea ca cineva să scrie o monografie exemplară despre tot ce a lăsat Iustin Panţa.

Aşa că voi scrie despre mirare, despre acea mirare care te luminează interior şi care dă uneori lucrurilor (şi lumii) o nebănuită claritate. Uimirile mele în faţa inteligenţei stenice pe care o degajă orice rând scris de Iustin Panţa, a dispoziţiei sale pentru explicarea poetică a relaţiilor stabilite între noi şi toate lucrurile care ne înconjoară – fiindcă textele lui Iustin vorbesc întotdeauna despre experienţele, alegerile de viaţă şi trăirile noastre cele mai intime –, şi-au găsit pandantul într-o întâmplare din timpul „expediţiei” mele coreene din primăvara anului 2006. Atunci, invitat într-un oraş universitar în care există singura catedră de limba şi literatura română din Coreea de Sud, am făcut drumul de întoarcere spre Seoul noaptea, iar imaginea cea mai puternică şi mai uimitoare înregistrată în acele ore a fost cea a imenselor cruci de neon care se iveau din loc în loc, cu totul improbabil, luminând pe dinăuntru întunericul îndesat al nopţii extrem-orientale. Crucea de pe Caraiman multiplicată în sute de imagini ale devoţiunii se ivea de după câte un deal, în vârful caselor de rugăciune cu aparenţa unor mausolee presărate-n pustiu. Mi s-a explicat că o treime din populaţia Coreei de Sud este creştină, iar bisericile lor au o solemnitate curioasă, lumina fiind percepută diferit sub cerul Asiei. Printre dealurile şi văile înecate în beznă prin care treceam, acele cruci (pe care am fost tentat la-nceput să le consider nelalocul lor, strălucind ca firmele marilor hoteluri sau ale cabaretelor) marcau o prezenţă în stare să desfacă ghemul unei obscurităţi însingurate, ceea ce mi s-a părut, în cele din urmă, întru totul reconfortant. Eram însoţit de lumină, iar lumina aceasta mă ferea de orice primejdie. La fel, discursul despre poezie al lui Panţa nu doar că este, din chiar momentul în care începe să se închege, poezie în sine, dar reuşeşte un lucru rar: luminează dinăuntru un tip de înţelegere care ne este altfel închisă. Aşadar, o cerebralitate prin care poţi ajunge, la capătul nopţii, să descoperi o spiritualitate rafinată şi însufleţitoare.

Limpezimea poeziei lui Iustin Panţa rămâne marele dar lăsat nouă de către acest poet atât de original, un dar pentru care mi-e de ajuns să-i deschid cărţile ca să mă pot bucura de fiecare dată de el cu uimirea şi bucuria de la-nceput.

Un anotimp în Hyde Park

Mă întorc la Londra după aproape șapte luni, cu un proiect care promite mult (asta oficial, neoficialul îl veți vedea în cazul în care îmi ies măcar o parte dintre lucrurile pe care mi le-am pus în cap): traducerea în limba engleză, împreună cu prietenul și poetul londonez Stephen Watts, și poate nu doar cu el, a câtorva dintre marii poeți români ai secolului XX, de la Arghezi (cu Flori de mucigai, adevărata piatră de încercare) până la Mariana Marin, cea din Mutilarea artistului la tinerețe. Deocamdată, oboseala, frigul din oase, bezna așternută peste perfidul Albion încă de la ora 17 și ploaia, na, cum altfel, mă cam depresează (mi-e gândul, hai râdeți, la căldura unui locșor din Berceni).

Fotografii de la Craiova

foto: Petrișor Militaru

La Craiova

Astăzi merg la Craiova, unde am fost invitat de către poetul Nicolae Coande la seria de întâlniri "Scriitori la Tradem". De la ora 18, voi fi la Casa de Cultură "Traian Demetrescu" a Municipiului Craiova, unde voi vorbi și, mai ales, voi citi la întâlnirea (conferință, spun gazdele) cu titlul "Cobalt. Poezie și existență".

Copiii din Hammelin (5)

am fumat ca şerpii în toamna aia. peste drum de
târgul de vechituri, în cafeneaua micuţă din Karlsplatz în care
am tânjit
şi am râs
tu ai înhăţat un pachet de ţigări uitat pe masa
de lângă noi,
apoi le-am fumat cu poftă
şi-am râs
vorbind despre boală şi despre ruinele unor sinucideri
din care ieşeam cu capetele bandajate
râzând

şi clipa de atunci atârnă lângă mine în aer pot
să întind mâna şi s-o ating cineva
crăpase puţin o uşiţă
special pentru noi
cât să intre lumina cu
toţi fluturii ei cu râsul nostru contagios

şi totul a stat