vineri, 9 decembrie 2011

Marin Mălaicu-Hondrari, Ștefan Manasia


Am auzit/ascultat amuzat ce a fost miercuri la Cenaclul Marin Mincu, cu rizibilul premiu acordat, care îmi confirmă că doamna Ștefania a pierdut definitiv legătura cu literatura de azi. Liga lui Bambulea, în compania căreia domnia sa se regăsește acum, nu cred că are nici o treabă cu cenaclul Euridice condus de M. Mincu la începutul anilor 2000, iar faptul că premiul care îi poartă numele lui M.M. s-a dus la o debutantă care nici nu prea e debutantă (dar despre a cărei carte am scris favorabil, fiindcă mi s-a părut că mișcă ceva în zona aceea a discursului infantil și a traumei pe linia deschisă de Aglaja Veteranyi) în detrimentul celorlalți poeți care ar fi putut fi luați în calcul, Radu Vancu, Marin Mălaicu-Hondrari și Ștefan Manasia, îmi permite să spun cât se poate de răspicat că premiul acesta nu mai are, în felul găunos în care e decernat acum, nici o valoare.

Nu cred că mai trebuie să-i prezint in extenso pe Mălaicu și Manasia pentru că sunt doi dintre scriitorii "contingentului 2000" (vorba lui Octavian Soviany) care s-au impus în ultimii ani (prin Cartea tuturor intențiilor & Apropierea vs Amazon & Cartea micilor invazii). Cărțile noi pe care le-au publicat anul acesta la editura Charmides îi confirmă ca pe doi dintre capii de serie ai generației noastre. La două zile distanță este una dintre cele mai frumoase cărți de poeme citite de mine recent, a primit premiul "Poesis" la Festivalul de la Satu Mare și, în mod normal, va fi unul dintre volumele memorabile și recompensate ca atare de juriile premiilor importante ale acestui an. O carte din care îmi place să le recit prietenilor mei (cred că am făcut asta, de la apariția ei, în vreo trei orașe pe unde am ajuns și ne-am strâns) ca din Aurel Dumitrașcu sau din Roberto Bolaño.


Motocicleta de lemn a lui Ștefan Manasia este o carte prin care Manasia nu face un mare pas înainte față de volumul anterior, Cartea micilor invazii, dar arată ca un poet viu, care caută și are un ton și un ritm ce nu mai seamănă cu nimic din ce fac alți poeți contemporani cu care a mai fost din când în când asemănat. Personal, nu aș fi reluat în acest volum lungul poem Ostroveni, după cum aș fi fost mai sever cu poemele mai relaxate, mai anecdotice (sau circumstanțiale) din prima parte, dar ciclurile Motocicleta de lemn și Alevin (acesta din urmă, unul dintre poemele de mare greutate din literatura română a acestor ani) fac toți banii, reconfirmându-l pe Manasia ca pe unul dintre cei mai buni poeți postcoloniali (a se citi: postapocaliptici) pe care îi știu. Deși sper să nu se transforme de acum într-un autor care publică tot la 3-4 ani câte un volum nou, de parcurs (sau de întreținere), pentru că nu e genul.


Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu