Laura

Îmi pierd mâna prin părul tău
cum se pierde un liliac
în liniile de înaltă tensiune.

(din Un anotimp în Berceni)

Din galerie-n galerie

Azi e noaptea albă a galeriilor, ceva încă nou pentru frumosul nostru oraş. Chiar dacă în Berceni, hélas!, nu-i niciuna, eu zic că merită vizitate măcar câteva din cele 28 de galerii ale căror porţi vor fi deschise peste noapte: noaptea galeriilor #3. Printre artiştii implicaţi: Nicolae Comănescu, Raluca Demetrescu, Mihai Zgondoiu, Oana Lohan, Irina Botea, Suzana Dan, Virgil Scripcaru, Marian Zidaru, Ciprian Mureşan, Stefan Bortnowski şi mulţi alţii.

Câte condeie, atâtea obiceie

Trei cronici apărute în numai 10 zile şi iată că Un anotimp în Berceni începe să aibă o mică istorie a receptării. O recenzie confuză şi destul de răuvoitoare (sau pur şi simplu superficială), a lui Marius Chivu, una empatică şi bine cântărită - Marieva Ionescu (îmi asum chiar şi reproşul legat de cel puţin un poem în care m-am cam lăsat dus de "douămiism") şi articolul lui Cosmin Ciotloş, despre care nu voi spune decât că a fost poate mai generos decât ar merita-o cartea (dar treacă):

Marius Chivu în "Dilema veche", nr. 276 / mai 2009

Cosmin Ciotloş în "România literară", nr. 21 / iunie 2009

Articolul Marievei Ionescu nu se găseşte pe internet, dar e vorba despre "Noua literatură", nr. 24 / mai 2009, pag. 7.

Tal Nitzan

Tal Nitzan e o poetă israeliancă născută la Jaffa, ce locuieşte în prezent la Tel Aviv. A publicat trei volume de poezie: Domestica (2002), O seară obişnuită (2006) şi Café Soleil Bleu (2007) şi a tradus peste patruzeci de cărţi din limba spaniolă în ebraică (Machado, Garcia Lorca, Neruda, Paz, Borges, Pizarnik, Cortazar etc.).

După-amiază cu fetiţă


Te scoli din somn cu obrajii arzând
şi cu faţa schimonosită de nemulţumire pentru că te-ai trezit.
O amărăciune de trei ani:
presimţirea amărăciunilor care te aşteaptă în viaţă.
Ce te-ar fi putut consola?
Continuu să tastez cu o mână,
în timp ce te mângâi cu cealaltă.
Nu te gândeşti la mine –
poate la o bomboană sau la un leu,
poate la un trenuleţ.
Nici eu nu mă mai gândesc la tine –
ci la un ianuarie întunecat şi rece
care s-ar ghemui între mine şi ecranul calculatorului
daca nu ai fi năvălit peste mine.
Nerăbdarea pune acum stăpânire pe tine,
dar şi pe mine:
mă ţii din scris poemul în care apari tu.


Hit


În Buenos Aires nu am mers
să caut casa copilăriei mele.
De ce să rătăcesc pe străzi ale căror nume s-au schimbat,
să deranjez un cuplu în vârstă sau un adolescent adormit
doar ca să arunc o privire în încăperile întunecate
care-mi păreau altădată nişte văgăuni –
şi pe care oricum nu mi le amintesc.
Nu, renunţ
la farmecele iluzorii ale nostalgiei,
cărora atâţia le cad victimă – în special, s-ar zice,
producătorii de la radio, şi mai ales de sărbători,
scoţând de la naftalină câte un hit uitat
al unui cântăreţ care a plecat demult
în Canada sau s-a apucat de afaceri
şi descopăr cu neplăcere că n-am uitat niciun vers din
cântecul pe care îl fredonam cu ardoare adolescentină,
fără să-nţeleg lascivitatea ce pândea din fiecare cuvânt
şi mă-nfior când aud vocea limpede
care-l fredonează acum
şi care nu e vocea copilăriei, întorse ca să mă bântuie,
ci glasul fetiţei mele.


Canarul
(design interior)

O să mutăm canarul din bucătărie în baie
o să ducem calculatorul de pe terasă în bucătărie
băiatul se va muta pe terasă
o să împingem patul în colţul camerei
şi o s-o punem pe fetiţă în spaţiul care rămâne
o să ne luăm altă slujbă
o să facem alt împrumut
o să dormim mai puţin
o să cerem o ultimă amânare
o să renunţăm la amintirile dragi cu
maşina furată
portofelul pierdut
fereastra spartă
şi dacă e încă înghesuit
atunci o să dăm la o parte pereţii
dacă lucrurile vor fi în continuare amare
o să le îndulcim
iar dacă o să plesnească
o să întindem braţele
şi o să strângem cu putere tot ce este în jurul nostru.


După tăierea părului


Venele subţiri ce îţi brăzdează pleoapele
ca nişte hărţi evreieşti străvechi
anunţă că în curând îţi vei deschide ochii,
avertizând:
prea mari pentru o fetiţă aşa de mică!
mult prea albaştri pentru un pui!
Pielea ta e atât de fină şi delicată.
Nici laptele nici trupul nici părul meu
pe care îl las să crească pentru a te înveli în el
nu te vor proteja
de ultravioletele vieţii ăsteia.

Traducere de Claudiu Komartin

Acasă

A fost o săptămână plină, după ce m-am întors din Spania am stat doar o noapte acasă, iar apoi am pornit-o spre Cluj, unde a fost lansarea Dicţionarului lui Coman şi a Anotimpului meu. Am pierdut trenul de 7.30, aşa că n-am ajuns la ora 17 la librăria Humanitas, unde au vorbit Ion Mureşan şi Marin Mălaicu-Hondrari, însă am picat la fix în Insomnia pentru lectura la "Nepotu' lui Thoreau" moderată de Ştefan Manasia (care-a recunoscut, spre încântarea mea: "şi eu am fost în Berceni").
Lume multă, printre care fraţii Moldovan, white noise, Mălaicu şi Partene, Ion Mureşan şi Mihai Dragolea, Matei Man şi gazdele François Breda & Szántai János. S-a citit, s-au dat autografe, am fost două ore (de la 10 la 12 noaptea) la emisiunea de la Radio Cluj a lui Adrian Dohotaru, unde am vorbit şi am pus câteva din muzicile noastre preferate (eu am venit cu Van Morrison, Nitin Sawhney, Radiohead şi Nina Simone). Am mai stat o zi în Cluj, dar n-am apucat să ajung la niciun film de la TIFF, în schimb i-am reîntâlnit pe Dumitru Crudu şi pe Csilla (căreia Manasia i-a dedicat cândva Amazonul său).
De la Cluj am plecat la Botoşani pentru destul de anostul Congres de poezie, totul terminându-se duminică la Ipoteşti, în curtea lui Eminescu. Drumul spre casă a fost interminabil, parcă ne-am fi întors din Siberia, noroc că eram între prieteni. N-am gânduri mari pentru vara asta, mai degrabă gânduri mici, dar pline de zvâc.
Câteva poze (prima de la Cluj, cu Manasia şi Coman, a doua de la Ipoteşti, cu Răzvan Ţupa, Vlad şi Rareş Moldovan, Andra Rotaru, Teodor Dună şi Alex Matei, şi a treia, de acum zece zile, cu prozatoarea Luisa Etxenike, la San Sebastian):

Denise Duhamel

Denise Duhamel (n. 1961) este o poetă americană contemporană care a publicat, începând cu anii ’90, numeroase plachete de versuri, printre care Zâmbeşte! (1993), Femeia cu două vagine (1995), Cum a căzut cerul (1996), Regină pentru o zi: poeme alese şi inedite (2001), Mille et un sentiments (2005) etc. Am citit-o prima oară pe Duhamel prin 1999, înainte de explozia de visceralitate şi limbaj detabuizat care avea să devină “joaca favorită” a celor mai multe dintre poetesele care au debutat la noi în ultimii ani. Directeţe, prozaism, dezinhibare sexuală, sensibilitate ulcerată, felurite răfuieli cu locurile comune, dar şi cu agresiunile frecvente ale societăţii actuale: sunt doar câteva dintre trăsăturile discursului puternic şi plin de sarcasm al lui Denise Duhamel, care locuieşte astăzi în sudul Floridei, unde predă cursuri de creative writing. Barbie budhistă În secolul V î.e.n. un filosof indian Gautama predică "Totul e vid" şi "Nu există eu". În secolul XX e.n. Barbie e de aceeaşi părere, dar se întreabă cum de un bărbat cu o asemenea burtă poate să pozeze zâmbind, şi fără să poarte cămaşă. Cea-al-cărei-vagin-înghiţea-bărbaţi Nu era gigantică. Iar vaginul ei nu avea dinţi. În schimb, era ca un şarpe gol pe dinăuntru în stare să înghită un corp mare în întregime. Vaginul acestei femei nu conducea, ca la celelalte, către un uter. Calea aceea alunecoasă sugea bărbaţii ca un magnet, trimiţându-i direct în stomac. Acolo, bărbaţii erau amestecaţi cu grăsimea şi carnea de focă pe care le mâncase de curând. Celelalte femei căutau rămăşiţele soţilor dispăruţi în rahatul Celei-al-cărei-vagin-înghiţea-bărbaţi. Uneori, se găsea un dinte de aur, un nasture imposibil de confundat. Văduvele nu plângeau prea mult. Ştiau că un bărbat necredincios nu face mai mult decât un câine – pe care soţiile pot măcar să-l mănânce la cină dacă sunt suficient de înfometate. Noe şi Ioana d’Arc Nu că aş fi mândră de faptul că douăzeci la sută dintre americani cred că Noe (cel cu Arca lui Noe) a fost însurat cu Ioana d’Arc. Pe bune. Recunosc – americanii sunt cam proşti şi uituci când e vorba de istorie. Şi-s recunoscuţi pentru că interpretează Biblia cum vor ei. Nu e nevoie să-mi spuneţi că nu trebuie să mai confundăm “Arcă” cu “Arc”, pentru noi e totuna. Dar gândiţi-vă pentru o clipă: lăsând la o parte linia timpului, nu e o greşeală atât de mare. Nevasta adevăratului Noe era un fel de “doamna Cutărescu”. Era o oarecare, o figură ştearsă ce căra toată ziua saci cu ovăz pe punte. Ioana d’Arc l-ar fi putut ajuta pe Noe să construiască arca în pantalonii şi bocancii uzaţi pe care-i purta. Se pricepea la săbii şi, probabil, la unelte serioase. Cred că Noe şi Ioana ar fi făcut o echipă bună, ca vizionari consideraţi cândva nişte eretici şi obsedaţi de indundaţii. N-are-a face că Franţa nu era încă Franţa – continentele erau probabil încă la un loc, amestecate ca într-o mare fiertură. Ioana s-ar fi simţit bine în vremurile acelea biblice, pe când premoniţiile nu erau deloc neobişnuite, animalele apăreau de nicăieri şi vindecările erau la ordinea zilei. În loc de bătălii, închisori şi cuşti de fier, Ioana ar fi navigat pe Mediterana, peste tot pe unde arca ar fi fost purtată de apele potopului. Iar Noe ar fi fost un fel de Dr. Doolittle, căruia o Ioana d’Arc încurajatoare i-ar fi spus “Să nu mai pierdem vremea! Dă-ncoace planurile bărcii, iubitule!”. Atâta meşterit cu ciocane şi fierăstraie ar fi ajutat-o să treacă peste coşmarurile cu regi răi şi coroane, cu un loc urât din viitor numit Anglia. L-ar fi convins pe Noe să devină vegetarian. Şi ar fi trăit mult mai mult de 19 ani, înconjurată de papagali şi antilope alergând în toate părţile ca nişte copii. Încredere & apropiere “Folosirea prezervativelor oferă protecţie substanţială, dar nu garantează o protecţie completă şi, deşi nu este dovedit că sărutul poate cauza transmiterea virusului, nimeni nu poate oferi asigurări că această transmitere e absolut imposibilă.” (Ministrul Sănătăţii, 1987) Ştiu că n-o să te superi dacă îţi cer să-ţi pui ăsta. Aşa ne protejăm amândoi. Stai puţin. Stai. Aşa, înainte să ne ia valul: am cumpărat câte un prezervativ pentru fiecare dintre degetele tale. Iar ăsta... aşteaptă puţin... Deschide gura. O să te ajut să-ţi bagi limba în el. Mă gândeam că mai rămân două, cu care ţi-aş putea acoperi ochii ca şi cum ai avea bandaje. Aşa-i cel mai bine: au fost cazuri în care partenerii au plâns, au vărsat lacrimi, fluide corporale, mişcaţi de atâta încredere, sau numai la gândul apropierii. Traducerea şi prezentarea din limba engleză: Claudiu Komartin

Ca un copil bătrân ca un păianjen

Munţii nu sunt prietenii mei
Norii nu sunt prietenii mei
Luna îmi pare şi după atâţia ani
Doar o starletă plină de ifose

Cine mă va lua în braţe în timpul căderii?
Cine va inventa minciuna perfectă
În care să îmi doresc cu disperare să cred
Ca altădată în Moş Crăciun sau în Arabela?

Dă-mi mâinile tale aşază-mi
Ceva frumos pe frunte şi râzi
Ca un copil bătrân ca un păianjen
Îndrăgostit de avantajele chirurgiei moderne

Fii fără teamă aici nu se pierde nimic:
Amintirile uitate sunt ca prietenii plecaţi

Într-o zi
Dintre tufele de liliac va ieşi
O pasăre sângerie
Ce ne va şopti un secret.