țigani maghiarizați pe bicle țanțoșe
în fața statuii lui Emmanuel de Martonne
(geograf francez)
și glezna sudistă trecută prin șpițuri și prin zoaie,
că ei se duc în treaba lor
dar mai încolo sunt de-ăștia de-ai mei,
vântură-lume lihniți, la Seven Food,
ronțăind trei dintr-un hot dog
(o, casa mea e peste tot, și râuri curg
muștar, sictir și maioneză) –
„am instagramul pizdei, stai numai să-ți arăt...”
dar arătarea din parc nu o s-o știe nimeni
pentru că firea ei și-a mea,-ndrăznesc
să cred, sunt confraterne
ce cuvânt mare, când ești născut în '83
și năruit surprinzi în toiul nopții
rotirea euforică a unui tânăr
pe role și în minijupă roz,
eliberat de-obolul zilnic
(cât îmi dorisem beatitudinea aceasta-n vers).
iar eu, care-s de nici o săptămână-aici,
părtaș la viața unui oraș cuminte
și virtuos în pacifism și langoși cu leurdă,
mă trag nici întru totul treaz, nici bubuit, înspre cetate
și mai că m-aș opri în fața catedralei
înflăcărat de frumusețea pe care nu o înțeleg
și-acolo să fac circ, să ricanez, să mă dezic
de poezia confesivă,
de poezia-crater, suficientă sieși
și minții-n fine lămurite, de mitíc.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu