Institutul Blecher, ediția 308

Octavian Soviany (n. 1954, Brașov) este poet, romancier, critic, traducător și dramaturg, autorul a unsprezece cărți de proză (printre care Viața lui Kostas Venetis, 2011; Casa din Strada Sirenelor, 2017; ciclul Lelian, din care au apărut cinci romane între 2019 și 2024) și a nouăsprezece volume de poezie și antologii, cea mai recentă fiind Celălalt fel de a privi lumea, o retrospectivă a poeziei publicate de la Scrisori din arcadia (2005) până în prezent.

Ionel Ciupureanu (n. 1957, Coșoveni) a publicat volumele de poezie Pacea poetului (1994), Amos (1996), Fălci (1999), Krampack (2002), adormisem și mă gândeam (2005), Mișcări de insectă (2010), Venea cel care murisem (2014), e timpul să visăm un măcel (2018), hangare (2022) și antologia Krampack. Poeme alese (1994-2024), în selecția lui Radu Nițescu. În anii ’90 a scris versuri pentru formația punk Terror Art.

Festivalul de Poezie „Ion Monoran”

Începe astăzi Festivalul de Poezie „Ion Monoran”, unde am mers anul trecut ca invitat, iar anul acesta voi participa în alt rol, moderând două seri: pe cea de joi, împreună cu Alex Higyed, și mai ales pe cea de sâmbătă, când va fi decernat primul Premiu „Ion Monoran”, pe care eu l-am propus, inițiativă care a fost primită foarte favorabil. Pun aici programul celor cinci zile ale Festivalului, având convingerea că evenimentele puse la cale anul acesta merită urmărite, de către timișoreni și nu numai. Pentru a vedea programul, dați clic pe imagine.

Lansarea „Elanului interzis”

 

Am publicat acum șapte luni la Casa de Editură Max Blecher o antologie la care am lucrat din greu vreo trei săptămâni, Elanul interzis. Poezii alese (1941-1974) de Ben. Corlaciu, a cărei apariție a stat în cumpănă, dar a fost în cele din urmă posibilă cu sprijinul Institutului de Investigare a Crimelor Comunismului și Memoria Exilului Românesc. A fost una dintre lecțiile pe care continui să le primesc și după 14 ani ca editor de poezie, confirmându-mi o dată în plus adagiul acela pitoresc cu „facerea de bine”.

Lansăm miercuri cartea, ieșită la o sută de ani de la nașterea scriitorului și la o jumătate de secol de la ultimul titlu publicat în România de Corlaciu, miercuri de la ora 18.30 la Centrul Cultural Armean din Armenească 13. Alături de mine vor grăi Liliana Corobca și Luana Stroe, care-s pe cât de fermecătoare, pe atât de temeinice, și cărora le mulțumesc că au acceptat invitația, iar gazdă ne va fi Ligia Keșișian.

Constantin Iftime, „Inoxidabil”

„Ar trebui să caut în memorie printre cuvintele obișnuite,/ Împuținate deja,/ Pline de aversiune,/ De adevăr,/ Acest loc de care aparțin” spune Constantin Iftime într-unul din poemele Inoxidabil-e, adică ascuțite & util(izabil)e împotriva clișeului, comodității și normei. Iată o poezie care exhibă paradoxurile & încrâncenarea & viața interioară cu un efect de autenticitate benign. O poezie care scanează nevrozele & crimele secolului XXI cu o sinceritate aproape de ura de sine. Abrazivă, deceitful, violentă, așezată în pagină orgolios; elaborată, sincopată, incomodă.

Ștefan Manasia

Poezia lui Constantin Iftime crește și crește, precum pulsul unui maratonist, până se fixează în zona potrivită, aerobică. Tactica lui nu e de a decupa, de a esențializa, ci de a înghiți cât mai mult dintr-o lume care oricum nu are rigoare, de a lucra prin aluvionare. Ceea ce la primele texte ți se pare excesiv, ajunge să ți se fixeze în memorie, să te urmărească, precum respirația gâfâită a unui animal mare și greoi. Simțurile sunt acutizate, pupila cinică deformează realitatea și conferă peisajului și faunei sociale dimensiuni grotești, argheziene. Prin exces de realism, poetul ajunge la dematerializarea cotidianului și redimensionarea lui sub forma unei poezii care e în esența ei politică. E multă revoltă și critică la adresa unui sistem putred: „Am văzut lucrurile cele mai simple./Am văzut ordinea spre care mergem dacă suntem atenți”, după cum apare și presimțirea că o epocă apune: „Până acum sfârșitul a fost cel mai sigur moment”. Treptat, furia dispare și lasă locul unei melancolii care e o formă de stoicism, încă furios, încă ofensiv. Inoxidabil e cea mai bună carte de până acum a lui Constantin Iftime.

Bogdan Crețu

Există o ordine spre care mergem dacă suntem atenți

Am văzut papuci albi nou-nouți din spitale,

Picioarele goale,

Galbene. Firele de iarbă cum se îndeasă,

Printre crăpături.

Doar discreția,

Sau spiritul ăsta evaziv,

În luptă cu forțele nimicului,

Ne mai ține.

Sub trunchiul lor scârbos,

Suntem naționaliști demult.

Cinci secunde,

Nu m-am gândit la nimic. A fost extraordinar.

Am văzut lucrurile cele mai simple.

Am văzut ordinea spre care mergem dacă suntem atenți.

Limbă și stil ți se cer

La Paris,

Limbă și stil ți se cer.

Ca în Evanghelie.

Ca-n Lao Tzu. Gândurile să iasă bine,

Ca la Socrate, ca la Lenin.

Și hop,

Am ajuns la București și vreau să vă sperii.

Mai avem un secol până ce lumea va fi normală,

Din nou.

Să uităm puțin ce ne macină

Ne place ori nu ne place,

Trebuie s-o spunem într-un fel,

Solemn.

Noi suntem părinții acestor copii,

Cu obrajii îmbujorați, bătând din palmele lucioase,

Ce așteaptă la fereastră nerăbdători

Produsele de kkt ale istoriei noastre.

Noi,

Dincolo de aiurelile acelor patrioți inteligenți,

Puternici cu adevărat,

Îi putem lua de subsuori

Și arunca în zăpada adâncă de anul acesta sau celălalt,

Să uităm puțin ce ne macină.

E un sfârșit pe care omul simplu îl vede

Ce frumos ar fi acum un ultim cuvânt,

Rostit cu privirea peste umăr;

E un sfârșit,

Pe care omul simplu îl vede pe mâna lui când tremură,

Când învârte lingurița în cafea,

Când stinge un muc de țigară.

De aici urmăm noi

Pe fundul râurilor mari,

Americane, chinezești, rusești,

Se află alte lumi.

De aici urmăm noi, cei săraci și liberi.

În apa tulbure,

Peștii stau nemișcați,

Se află între viață și moarte,

Alături de cei amărâți.

Așteaptă muți ca ceilalți să se revolte.

Ce legătură e între un pește și-un amărât?

Câteodată ochii celor amărâți sunt mult mai aurii

Și mai frumoși decât ai peștilor.

Ultima vară în sat

Am înotat pe spate, pe burtă,

Apoi bras, în forță.

Ca să mă răzbun.

Seara aveam nevoie de alcool.

Citeam literatura tinerilor gândindu-mă la ceea ce e mai rău,

Ceea ce e mai bun pe pământ.

Dumnezeul verii mă vedea de sus cum ezit.

Predam armele.

Noaptea scriam mult. Îngrămădeam tone de murdărie

În fiecare frază contorsionată ale unor mode eșuate pe care

Le descâlceam tot mai greu.

Kitsch-ul, inocența, sexul viguros, apoi cinismul, cu adevărat nasol, coșmaruri,

Care cu siguranță vor reveni.

Uneori mă dădeam pe spate ca să ghicesc ce se întâmplă în jur,

Sau în adânc.

Toată ziua am înotat.

Eram plasat într-o poziție extrem de vulnerabilă,

Prea aproape de trecut, de prăpastie de fapt.

Aveam tone de apă sub corp.

Înotam bras.

Eram pregătit de drum.

Iazul însă nu era prea larg.

Puteam să mă întorc de-acum prin papura mâncată de-un vânt potrivnic și clocit de august.

Acolo,

Se adunaseră turmele de boi de baltă, cu stropi argintii pe firele viguroase de păr.

Se înfruntau unii peste alții, cu o putere a seducției irezistibilă.

Făceau sex.

Când am ieșit, bâjbâind printre fălcile bătrâne încleștate în cefele celor de dedesubt,

Mâlul era cald. Broscoii îmi făceau loc,

Gemând, bășindu-se în pungi de piele multicoloră.

A fost ultima vară în sat.

Olé

Dacă nu suntem atenți,

Vom deveni bătrânii care am fost

Acum un milion de ani,

Murdari, urâți, criminali,

Olé!

Uscățivi și drepți ca o lumânare,

Vom conduce lumea

Cu o mână de fier.

din Inoxidabil

„Poesis internațional” 34 (2/2024)

 

          Cu numărul 34, „Poesis internațional” trece de 5100 de pagini publicate în cei 14 ani ai existenței sale. Atât contextul național, cât și cel global, ce înregistrează un reviriment descurajator al extremismului și al mișcărilor izolaționiste și reacționare, nu oferă la prima vedere prea multe argumente în sprijinul unui asemenea proiect în esență coeziv și cosmopolit. Însă adevărul este că, privind înapoi, viața revistei a fost, cel puțin din 2014 încoace, adică de când a devenit semestrială și nu a mai avut un sprijin financiar constant, anevoioasă. Practic, insecuritatea ne-a însoțit în toți acești ani plini de mari contraste și tulburări, însă a fost răscumpărată de solidaritatea și de sprijinul constant al cititorilor (fără de care totul s-ar fi oprit în pandemie, dacă nu chiar mai devreme), precum și de constanța și dedicarea colaboratorilor, o comunitate de câteva zeci de poeți, traducători și eseiști care nu au încetat să creadă în construcția pe care am propus-o în vara lui 2010. Așa că, cel puțin din acest punct de vedere, deriva antidemocratică a lumii de azi nu are cum să împiedice (cu excepția unei calamități pe care, cu tot pesimismul meu structural, nu îmi dă mâna să o prevăd) continuitatea unui proiect ce-și justifică în definitiv sensul tocmai în vremuri în care mișcarea dominantă stă sub semnul unui declin al dialogului între culturi și colectivități ce încep să se privească din nou cu mefiență și cu ranchiună.

          Volumul pe care l-am pregătit în ultimele luni se deschide cu un dosar Walt Whitman, a cărui încredere neabătută în îngăduință reciprocă, frățietate și întrajutorare are și astăzi o rezonanță contaminantă. Pe lângă traducerile din Whitman și contribuțiile critice pătrunzătoare ale lui Răzvan Andrei și Radu Vancu, alături de care am ținut să reluăm texte de colecție semnate de-a lungul secolului trecut de Ezra Pound, D.H. Lawrence, Sherwood Anderson, Henry Miller și Gary Snyder, „Poesis internațional” cuprinde traducerile lui Gheorghe Iorga din poezia mistică/sufistă persană, grupaje din nouă poeți români și câte unul din China, SUA, Ucraina, Polonia, Africa de Sud, Argentina, Suedia, Cehia și Danemarca, un fragment din romanul straniu și neîncadrabil al lui Raymond Roussel din 1913, microeseul maghiarului András Forgách și un interviu cu italianul Milo De Angelis, premiat la București toamna trecută, cronică de carte, de artă și trei texte ale unor poeți născuți după 2000 în memoria lui Ioan Es. Pop, extraordinarul poet 90-ist căruia generația mea îi datorează atât de mult.

          Indiferent ce urmează, nu ne rămâne decât să citim, să scriem și să traducem în continuare cu aceeași consecvență de până acum.

Krampack. Poeme alese (1994-2024) de Ionel Ciupureanu

 

Ionel Ciupureanu a fost o figură cu totul marginală până pe la începutul deceniului trecut, practic primele lui patru volume, Pacea poetului (1994), Amos (1996), Fălci (1999) și Krampack (2002) au fost cu desăvârșire underground. Până ca Marin Mincu să-i publice în colecția lui foarte bună de la Editura Pontica adormisem și mă gândeam în 2005, puțină lume știa, chiar în cercurile literare, de lucrurile senzaționale pe care le face IC într-o poetică fără corespondent printre autorii contemporani.

Încercând, cu toate precauțiile de rigoare, să detecteze la Ionel Ciupureanu filiații și înrudiri, O. Nimigean îi pomenește în excelenta prefață la antologia ce va apărea la Casa de Editură Max Blecher pe ultimul Bacovia, pe Beckett și pe Urmuz, dar Ciupureanu realizează, înainte de orice altceva, un document de limbaj dublat de o explorare viscerală a sinelui, pentru că „drama existențială se transformă într-o dramă a semnificării” (Octavian Soviany).

Cu Mișcări de insectă a început practic aventura Casei de Editură Max Blecher în toamna lui 2010, iar Ciupureanu a fost în sfârșit citit și receptat așa cum o meritau concentratele lui de poezie depoetizată programatic, „schizo” și de un sarcasm teribil. I-am publicat mai departe Venea cel care murisem (2014), volumul de poeme în proză e timpul să visăm un măcel (2018) și hangare (2022), reluate acum în antologia de care s-a ocupat Radu Nițescu, cu discretul meu sprijin frățesc.

Krampack. Poeme alese (1994-2024), cuprinzând 160 de poeme din cele 9 volume ale lui Ionel Ciupureanu și 11 texte inedite, e cel de-al 149-lea titlu pe care îl publicăm și o carte, zic eu, de neratat, pe care-o vom lansa pe 7 decembrie la târgul de carte Gaudeamus și în 15 decembrie la ultima ediție a Institutului Blecher de anul acesta.

Coperta cărții e făcută, desigur, de Ana Toma / Tomagraph.

Institutul Blecher, ediția 307

 

 

Clubul de lectură Institutul Blecher vă invită, duminică 24 noiembrie 2024, de la ora 18:30, în Hidden – The Social Space (Str. Doamna Chiajna 26, București), la întâlnirea cu Ștefania Mihalache (proză) și Cristina Drăghici (poezie). În cadrul întâlnirii, va avea loc prezentarea volumului Un râs ca un zgomot de sticle sparte (Cartier, 2024) de Cristina Drăghici.

Ștefania Mihalache (n. 1978, Brașov) este doctor în Filologie și a publicat trei cărți de proză (Est-falia, 2004; Poemele secretarei, 2010; Gene dominante, 2022) și trei volume de poezie: Sisteme de fixare și prindere (2016), Cronica Akasha (2021) și Sunt liniștită, mi-e frică (2024), precum și studiul critic Copilăria. Reconstituiri literare după 1989 (2019).

Cristina Drăghici (n. 1994, București) a absolvit Universitatea de Medicină și Farmacie „Carol Davila” din București. A debutat editorial cu volumul anticorp (2019), urmat de Un râs ca un zgomot de sticle sparte (2024). A fost performer în cadrul seriei SWORDS – Spoken Word Sessions și în cadrul proiectului Strada Fără Nume.

Moderator: Anastasia Gavrilovici

Octavian Soviany, „Celălalt fel de a privi lumea”

 

          N-au fost prea mulți scriitorii consacrați al căror sprijin să se exprime atât de altruist și de palpabil ca în cazul lui Octavian Soviany în perioada când tinerii insolenți și bătăioși ai începutului de secol începeau să iasă la rampă. Soviany a fost printre primii care ne-au însoțit căutările, care au comentat acea literatură în curs de cristalizare și au participat efectiv la deslușirea unor opțiuni estetice, profilări și evoluții de formulă – iar asta nu doar în cenaclurile conduse la București de Nora Iuga, apoi de Marin Mincu, ci și în conversații, dezbateri și întâmplări semnificative la care a luat parte. Așa încât reinventarea sa în preajma vârstei de 50 de ani, când majoritatea congenerilor își cam încheiaseră socotelile cu poezia, nu poate fi separată de irumperea 2000-ismului, care pentru noi a însemnat categoric mai mult decât un capitol de istorie literară: aflându-se în epicentrul mișcării, însă fără a-și aroga, precum alții, o postură magisterială, el a întreprins o explorare existențială, dublată de o alta ce a vizat mai puțin formele poetice (pe care le stăpânea încă din anii ’80 cu autoritate), cât sursele și resursele autenticității.

          Autor experimentat și unul dintre cei mai buni cunoscători de literatură pe care îi cunosc – cel de la care am avut de învățat, prin 2001-2002, din belșug –, Octavian Soviany era privit până la Scrisori din arcadia (2005) ca un poet din familia lui Emil Botta, a lui Radu Stanca și Darie Magheru (toți trei, deloc întâmplător, admirabili oameni de teatru – deși invocați ca modele au fost nu o dată și Leonid Dimov sau Șerban Foarță), ce își asuma o poză decadentă și orgolioasă, de poète maudit – pot fi citate în sprijinul acestei afirmații gustul pentru înscenare și artizanal, erudiția melancolică și fantezia de coloratură barocă. Strânse în antologia Cartea lui Benedict (2002) și, mai târziu, în Apocalipsul suav (2015), volumele sale de tinerețe, în care cultiva poezia cu formă fixă, sunt operele impecabile ale unui orfevrier și manierist afiliat 80-ismului strict din punct de vedere cronologic. Neostenit critic și istoric literar, autor al panoramei Cinci decenii de experimentalism (2011), ce acoperă în aproape 500 de pagini poezia românească postbelică de la 60-iști până la 2000-iști, Soviany a făcut notă aparte și în raport cu lunedismul canonic din Aer cu diamante și Cinci, dar și față de poeții echinoxiști, alături de care s-a format în studenția clujeană.

          Însă din întâlnirea cu poeticile de prim-plan ale „noului val”, Octavian Soviany a avut de câștigat exact ceea ce nu prisosea până la acea dată poeziei sale asianice și ireproșabile din punct de vedere formal: confesivitatea. Iar asta a venit pe fondul unei crize pe care, fiind atât de implicat în tectonica și prefacerile câmpului literar, a traversat-o cu intemperanța și febricitățile 2000-iștilor, dar și cu o nouă dispunere a versului, eliberat din chingile retoricii, rezultatul fiind schimbarea de substanță al cărei document este Scrisori din arcadia, volumul cu care începe această selecție.

          Scrise de-a lungul unui aprilie lipsit de orice perspectivă, ce trimite inevitabil la Întunecatul April al lui Emil Botta sau la celebrul vers al lui T.S. Eliot cu care se deschide The Waste Land, poemele „arcadiei” alcătuiesc jurnalul unei perioade pe care Soviany avea să o descrie aproape cincisprezece ani mai târziu într-un interviu ca pe un „timp vid”, „de o uriașă monotonie”, cu „zile trase la indigo” în care „oamenii (…) s-au transformat în piesele unei mașini. O mașină de tocat creiere”. Coborârea în acest tărâm cu rezonanțe dantești reprezintă însă pentru instanța poetică o sursă mănoasă de explorare fără nicio delicatețe a dramei sinelui aflat în criză. De la-nceput, ironia sovianescă e neiertătoare: spitalul de psihiatrie este botezat cu numele paradisului mitic, al ținutului desăvârșitei armonii cu natura ce a oferit secole întregi un pretext idilic poeților idealizanți, însă la Soviany găsim o arcadie pe dos, un loc întunecat și sordid căruia i se refuză până și majuscula.

          Ceea ce îl desparte de confesivii anilor 2000, precum Elena Vlădăreanu sau Dan Sociu, este că Soviany păstrează, chiar și în regimul de urgență pe care îl reclamă biografismul său, un fond livresc, drama este trăită și împărtășită printr-o asumare culturală în absența căreia ar fi fost probabil de nerecunoscut, și care e detectabilă mai mult decât oriunde în „bocet pentru ignacio sánchez mejías”, poem în care îi ia alături, sub semnul lui Federico García Lorca, pe Virgil Mazilescu și Mariana Marin, poeți afíni și efigii de dată recentă ale poetului damnat. Un amănunt semnificativ pentru universul sovianesc este menționarea în „Rezultatul tomografiei” a „primei întâlniri cu kostas venetis”, personaj picaresc pe care avea să-l facă faimos în romanul – primit ca o revelație, premiat și tradus – Viața lui Kostas Venetis (2011).

          Ieșit teafăr din infernul arcadiei, Soviany publică un volum fastuos trubaduresc, Dilecta (2006), alcătuit din distihuri, rubaiyate și rondeluri îndrăgostite și pline de voluptate ce îi confirmă (așa cum o vor mai face în deceniul următor Adda și Poeme de dragoste) virtuozitatea tehnică – pentru ca Pulberea, praful și revoluția să reînnoade în 2012 cu poezia precarității și a declasării, dusă la intensități extreme și transcrisă (chiar cu oazele sale de lirism dezabuzat) într-o manieră aparent spontană și necizelată.

          Cu ecouri din Edgar Lee Masters (Spoon River Anthology inspirându-i lui Soviany o cu totul altfel de viziune decât lui Marin Sorescu în La Lilieci), Pulberea praful și revoluția ridică mizele autenticismului prin galeria de personaje adunate în marii oameni ai revoluțiilor (ce completează dintr-o perspectivă istorică portretele umanității declasate din „pozele mareșalilor”). Înconjurându-se de monștri cu destine tragice, anti eroi și mal-aimés tratați frățește, subiectul poetizant se înregimentează în „oastea lui igor”, cu deplina conștiință a marginalității și maledicției, pentru a ajunge în poemul de final la concluzia: „Dacă atrocele nu/ e, atunci/ nimic nu e./ Versurile mele/ poate nu sunt corecte/ din punct de vedere politic,/ dar sunt corecte/ din punct de vedere uman.”

          Trecut prin bolgii, prin groapa comună a „ceaușimei”, prin iluziile năruite ale îndrăgostiților și ale revoluționarilor („iar când, totuși, se unesc,/ nefericiții fac revoluții, după care/ li se ia totul”, ne avertizase Ioan Es. Pop în Ieudul fără ieșire), poetul supraviețuitor trece într-o nouă etapă, transfigurat în dubla ipostază de arhivar și explorator al unei Europe „bântuite de aspirația secretă a propriei sale nimiciri”. Astfel, Călcâiul lui Magellan (2014) are înfățișarea unei colecții de jurnale de călătorie, fiind și volumul cel mai voluminos dintre cele șase reluate în această antologie (admit că selecția pe care am operat-o a fost drastică, reținând cam un sfert din textele, uneori cam anecdotice și lipsite de relief, pe care le cuprinde). Dacă ar trebui să aleg, m-aș opri asupra a două poeme complexe deopotrivă narativ și descriptiv („îngerul de la lipova” și „secolul luminilor. altegalerie”), în care Soviany se dovedește (încă o dată) un redutabil poet al memoriei culturale.

          Între 2016 și 2020, Octavian Soviany publică trei volume (Viața de după viață, E noapte în Arhipelag și Șaizeci și șase) în care își restrânge expresia în crochiuri și notații fragmentare condensate, aproape minimaliste. M-am tot întrebat dacă această devitalizare ține de trecerea într-o altă vârstă poetică, de o anumită diminuare a forței vitale, sau dacă, dimpotrivă, este un simptom al prolificității uluitoare pe care prozatorul a arătat-o din 2011 încoace, publicând patru romane de succes și alte patru volume din hexalogia Lelian, ultimele două părți ale acestui ciclu romanesc (ce însumează în jur de 3000 de pagini) urmând să apară în 2024, respectiv 2025. Asta pe lângă traducerea (integrală) în românește a poeziei lui Charles Baudelaire, la care s-au adăugat tălmăciri esențiale din Paul Verlaine, Théophile Gautier, Guillaume Apollinaire și Arthur Rimbaud.

          Soviany apare în această etapă, care se întinde până la ineditele din ciclul Ultimul mic romantic european, ca un poet al declinului implacabil, un „încenușat” („Nu te poate iubi/ decât/ cine vede pe întuneric./ Cine știe/ să se taie adânc./ Cine își duce/ inima-n/ palmă/ ca pe un pumn de/ cenușă/ sleită.”) laconic și în stare de veghe, amintind de formula jabèsiană din Je bâtis ma demeure: „Ma demeure est détruite; mon livre, en cendres.” Și erotismul, dintotdeauna o temă centrală a poeziei sovianești, își schimbă conținutul – specializat în iubirea curtenească, în iubirea-seducție, al cărei maestru e Casanova, în iubirea-desfătare, unde totul se topește în discursul plăcerii, personajul poematic rememorează acum crâmpeie ale unei intimități dizolvate, din care a rămas doar un contur spectral, o ceață rea așternută peste un teanc de fotografii vechi. Vede pretutindeni sfârșitul, iar lucrurile pe care le atinge încep să se înnegrească. Nu mai trăiește, bate doar în taste care sună a gol, cu presimțirea că „După dictatori/ urmează acum/ să vină roboții”.

          În punctul acesta al confruntării cu limita, dacă nu chiar cu neantul, se încheie Celălalt fel de a privi lumea, retrospectivă a unui scriitor artist și polivalent care predă o lecție consistentă despre importanța de a te menține asiduu în curiozitate și căutare pentru a rămâne un poet viu. Așezată lângă Apocalipsul suav, antologia de acum aproape un deceniu din celălalt Soviany, acela protocolar, estet și manierist, cartea de față completează profilul dublu al unui maestru.

Semion Hanin, „detalii omise”

 

Al doilea poet leton de limbă rusă pe care Casa de Editură Max Blecher îl publică, la distanță de patru ani de la Serghei Timofeev, este Semion Hanin, cunoscut și ca Aleksandr Zapol. Amândoi au fost fondatori, în 1999, ai celei mai influente grupări de poeți și performeri din Letonia, Orbita, amândoi își văd publicată poezia în românește, în traducerea Dianei Iepure. Printre altele, Hanin (n. 1970) este traducător din letonă și engleză în rusă, a editat o antologie de poezie rusească scrisă de autori din spațiul leton între 1680 și 2010 (2011) și a participat la numeroase festivaluri internaționale (Moscova, Berlin, Veneția, Tbilisi, Sibiu etc.).

Institutul Blecher, ediția 306

 

 

Clubul de lectură Institutul Blecher vă invită, duminică 10 noiembrie 2024, de la ora 18:30, în Hidden – The Social Space (Str. Doamna Chiajna 26, București), la întâlnirea cu prozatorul Augustin Cupșa și poetul Vlad Beu.

Augustin Cupșa (n. 1980) este medic psihiatru. A debutat cu poezie: Prezent compus/recompus (2005), publicând ulterior romane (Perforatorii, 2006; Așa să crească iarba pe noi, 2017), volume de proză scurtă (Profesorul Bumb și macii suedezi, 2011; Marile bucurii și marile tristeți, 2013; Străinătate, 2022) și două cărți pentru copii (Două furnici și un elefant, 2023; Fraţii Mesteacăn şi cei 7 vampiri care aveau o singură pereche de chiloţi, 2024). A mai citit la Institutul Blecher în 2010 și 2011.

Vlad Beu (n. 1977) este IT-ist și a programat și coordonat dezvoltarea de jocuri video (2004-2021). A debutat cu volumul de poezie Mamifere subatomice (2022). A mai citit la ediția 251, din 8 mai 2022, a Institutului Blecher.

Moderator: Claudiu Komartin

Institutul Blecher, ediția 305

 

Clubul de lectură Institutul Blecher vă invită, duminică 3 noiembrie 2024, de la ora 18:30, în Hidden – The Social Space (Str. Doamna Chiajna 26, București), la întâlnirea cu scriitorii Marin Mălaicu-Hondrari și Ștefan Manasia. În cadrul întâlnirii vor fi prezentate romanul Clandestin (Ed. Trei, 2024) de Marin Mălaicu-Hondrari și volumul de poezie Sursele obscure (Casa de Editură Max Blecher, 2024) de Ștefan Manasia.

Marin Mălaicu-Hondrari (n. 1971) a publicat volumele de poezie Zborul femeii pe deasupra bărbatului (2004), La două zile distanță (2011) și Urmele încercării (2021) și romanele Cartea tuturor intențiilor (2006), Apropierea (2010), Lunetistul (2013), Războiul mondial al fumătorilor (2015) și Clandestin (2024). A scris în colaborare cu regizorul Tudor Giurgiu scenariul filmului Parking (2019). Reputat traducător din limba spaniolă (Mario Vargas Llosa, Fernando Aramburu, Julio Cortázar, Roberto Bolaño, Juan Gabriel Vásquez, Manuel Vilas). 

Ștefan Manasia (n. 1977) a publicat volumele de poezia Amazon și alte poeme (2003), Cartea micilor invazii (2008), Motocicleta de lemn (2011), Bonobo sau cucerirea spațiului (2013), Cerul senin (2015), Gustul cireșelor (2017), Etica grunge. Sîntem generația extincției. Poeme alese 2003-2023 (antologie, 2023) și Sursele obscure (2024). De asemenea, este autorul volumului de publicistică şi critică literară Stabilizator de aromă (2016), al romanului Cronovizorul (2020) și al nuvelei Platanii din Samothraki (2022).

Moderator: Claudiu Komartin

Ștefan Manasia, „Sursele obscure”

 

 

Ștefan Manasia (n. 1977, Pitești) a inițiat în 2008, la Cluj, alături de Szántai János și François Bréda, clubul de lectură „Nepotu’ lui Thoreau”. Este redactor al revistei „Tribuna” din 2003, an în care a debutat cu volumul Amazon și alte poeme, urmat de Cartea micilor invazii (2008), Motocicleta de lemn (2011), Bonobo sau cucerirea spațiului (2013), Cerul senin (2015), Gustul cireșelor (2017) și antologia Etica grunge. Sîntem generația extincției. Poeme alese 2003-2023 (2023). În plus, este autorul volumului de publicistică şi critică literară Stabilizator de aromă (2016), al romanului Cronovizorul (2020) și al nuvelei Platanii din Samothraki (2022).

 

Ștefan Manasia are limbajul cel mai extins dintre douămiiști – pur și simplu fiindcă lumea lui e cea mai largă. De la Terraformare la Extincție, a cărei generație el e convins că suntem, în poezia lui încape totul: umanoizi liofilizați & păianjeni mutanți, ospătari androizi & baschetbaliști azteci. Și mai ales dragoste, produsul ăsta colateral al speciei, atît de ne-necesar & straniu & esențial. Istoria alternativă & completă a speciei – asta a scris, de la bun început, Manasia. Abia aștept, de la o carte la alta a lui Ștefan, să văd pe unde mai ajunge specia noastră. Căreia Manasia îi documentează istoria cu atîta strălucire, cu atîta juisanță lingvistică & umană, încît îi sunt recunoscător.

Radu Vancu

În Sursele obscure, poezia lui Ștefan Manasia este și citadină și tandră, dar și dură și melancolică și ironică. De o sensibilitate aproape distructivă. Cu grație și febrilitate, discursul poetic se dispersează hipnotic în realitatea ființelor și obiectelor. Cu simțurile la pîndă, se proiectează o intimitate organică înfășurată în cuvinte. Un magnetism vizionar, cu referințe livrești, cinematografice și muzicale. Ștefan Manasia este un poet adevărat! 

Ionel Ciupureanu

Apocalipticul capătă în noul volum al lui Ștefan Manasia forma eposului ecologic; urgența dintotdeauna a acestei poezii nu s-a domolit sau diminuat, exasperarea în fața unui viitor sumbru (pe care Manasia îl mai explorase, din unghiuri și pe tonalități diferite) luînd nuanțele satirei și ale sarcasmului, puse în slujba aceluiași eticism nestrămutat al cărui corolar a fost antologia de anul trecut, Etica grunge. Sîntem generația extincției.

Sursele obscure vorbește limpede și răsunător despre iminența dezastrului, memorie și fragilitate (transformată, prin asumare, în sursă de putere) ca posibilități ultime de salvare a rasei umane.

Claudiu Komartin

Institutul Blecher, ediția 304

 

 

Clubul de lectură Institutul Blecher vă invită, duminică 20 octombrie 2024, de la ora 18:30, în Hidden – The Social Space (Str. Doamna Chiajna 26, București), la întâlnirea cu prozatoarea Cristina Chira și poeta Simona Sigartău. În cadrul întâlnirii va fi prezentat volumul Singuri sub râsetele familiilor perfecte (Casa de Editură Max Blecher, 2024) de Simona Sigartău.

Cristina Chira (n. 1987) este absolventă de Arhitectură la București, specializându-se în patrimoniu construit. După un master de scriere creativă la Birkbeck, University of London (2015), a revenit în România, unde a debutat cu volumul de proză Raluca nu s-a culcat niciodată cu Tudor (2023). 

Simona Sigartău (n. 1993) este profesoară de limba și literatura română în Sibiu. Doctor în Filologie cu o lucrare despre relațiile de putere și comunitățile periferice în proza douămiistă (2021), a debutat cu volumul de poezie Singuri sub râsetele familiilor perfecte (2024).

Moderator: Anastasia Gavrilovici

Papercuts. Festivalul poeziei în pagină

 

PAPERCUTS. FESTIVALUL POEZIEI ÎN PAGINĂ
18-19 Octombrie 2024
Centrul Multicultural al Universității Transilvania din Brașov și Cafeneaua Tipografia

Papercuts va fi un festival al poeziei ca meșteșug artistic, ca proces dublu, creativ și critic, individual dar și plural, al poeziei editate, rescrise și revizuite, al poeziei care parcurge distanța de la dicteul minții la pagina de carte, acolo unde poate funcționa ca un mecanism complex de cuvinte și rânduri capabil să producă efect și emoție oricui și oriunde, la distanță de prezența persoanei care o scrie. Papercuts o să aducă la Brașov voci poetice contemporane importante, consacrate sau emergente, dar și editori de poezie care au creat colecții de impact și de succes.

Papercuts. Festivalul poeziei în pagină va avea loc în 18-19 octombrie 2024, între orele 16.00 și 21.00, la Centrul Multicultural al Universității Transilvania din Brașov și în Cafeneaua Tipografia îi va avea ca invitați pe Svetlana Cârstean, Alex Ciorogar, Dan Coman, Mina Decu, Florin Dumitrescu și OBEAH, Emilian Galaicu-Păun, Mugur Grosu cu Lumi Mihai, Cristina Ispas, Claudiu Komartin, Mihók Tamás, Iulia Militaru, Dmitri Miticov, Florin Partene, Simona Popescu, George State și trupa Mezzin.

Vineri, 18 octombrie
16:00 – 16:50 Unde se află poezia? O discuție despre poezie ca proces artistic si editorial.
16:50 – 17:00 Pauză
17:00 – 17:20 Simona Popescu
17:20 – 17:40 George State
17:40 – 18:00 Cristina Ispas
18:00 – 18:10 Pauză
18:10 – 18:30 Claudiu Komartin
18:30 – 18:50 Emilian Galaicu-Păun
18:50 – 19:10 Dmitri Miticov
19:10 – 20:00 Pauză
20:00 – 21:00 Concert Mezzin la Tipografia

Sâmbătă, 19 octombrie
17:00 – 17:20 Alex Ciorogar
17:20 – 17:40 Iulia Militaru
17:40 – 18:00 Florin Partene
18:00 – 18:10 Pauză
18:10 – 18:30 Svetlana Cârstean
18:30 – 18:50 Dan Coman
18:50 – 19:00 Pauză
19:00 – 19:20 Mina Decu
19:20 – 19:40 Mihók Tamás
19:40 – 20:00 Florin Dumitrescu și OBEAH
20:00 – 20:30 Pauză
20:30 – 21:30 Performance 111invers1 (Lumi Mihai şi Mugur Grosu) la Tipografia

Programul festivalului mai include două ateliere de scriere creatoare și editare de poezie susținute de poeții și editorii Svetlana Cârstean și Claudiu Komartin pentru elevii Colegiului Național Dr. Ioan Meșotă, respectiv studenții Facultății de Litere.

Institutul Blecher, ediția 303

 

Clubul de lectură Institutul Blecher vă invită, duminică 13 octombrie 2024, de la ora 18:30, în Hidden – The Social Space (Str. Doamna Chiajna 26, București), la întâlnirea cu prozatorul Bogdan Răileanu și poeta Rita Chirian. În cadrul întâlnirii va fi prezentat volumul Medusa (Casa de Editură Max Blecher, 2024) de Rita Chirian.

Bogdan Răileanu (n. 1980) este absolvent de Jurnalism la Universitatea București. A publicat volumele de povestiri Tot spațiul dintre gândurile mele (2017) și Picioare de lotus (2024), nuvela Să nu lași moartea să te găsească (2020) și romanele Dinții ascuțiți ai binelui (2018), Teoria apropierii (2019) și Preda. Adevărul ca o pradă (2022). 

Rita Chirian (n. 1982) este doctor în Litere, cu teza Sandalele lui Empedocle. Anatomia mutațiilor po(i)etice postcomuniste (2012), și a publicat volumele de poezie Sevraj (2006), poker face (2010), Asperger (2012), Casa fleacurilor (2016) și Medusa (2024).

Moderator: Claudiu Komartin

Rita Chirian, „Medusa”

 

Rita Chirian (n. 1982, Botoșani) este doctor în Litere, cu teza Sandalele lui Empedocle. Anatomia mutațiilor po(i)etice postcomuniste (2012), iar Medusa reprezintă al cincilea său volum de poezie, după Sevraj (2006), poker face (2010), Asperger (2012) și Casa fleacurilor (Casa de Editură Max Blecher, 2016).

Suflul retoric din Medusa are forța unei mașinării indestructibile, capabile să se autosusțină la intensitățile expresive necesare înregistrării „cadru după cadru după cadru”, și imaginația poetică să colonizeze orice. Iar sensibilitatea matură, cu senzorii inteligenți perfect stabilizați pe destructurarea somatografică a stereotipurilor feminității în alternative personale și o perspectivă extinsă asupra domeniului luptei, bazată pe un întreg arsenal interior al experienței tensiunii raționalizate, retraduse înapoi într-un corporal profund culturalizat, o avantajează teribil. În fine, totul la acest comeback impresionant lasă o impresie de oțel inoxidabil învestit la maximum cu potențial creativ.

Ramona Hărșan

Medusa Ritei Chirian reprezintă, în același timp, furia și puterea feminină nestăvilite și „depresia cu cap de femeie”. Cele două atitudini sunt liniile de forță ale acestui volum, iar din îmbinarea lor crește luciditatea cu care poeta își privește lumea, dar și pe sine însăși. Nu e nicio surpriză că Rita Chirian își tratează subiectele fără niciun menajament, am fost cuceriți de directețea sa încă de la debut, dar ce este diferit și cu adevărat special la Medusa este că toată revolta poetei nu mai este impulsivă, ci calculată, făcută cu „poftă de claritate”, îndreptată către toate instanțele care ne ordonează viața și articulată în poeme scurte și năucitoare sau în colaje care impresionează prin cele mai neașteptate asocieri, construite care de care mai ingenios. Galerie a trucurilor și atuurilor poeziei sale, precum și laborator în care Rita Chirian a căutat noi formule de a sonda realitățile interioare și exterioare deopotrivă. Medusa este cel mai matur volum al său de până acum.

Victor Cobuz

Vineri, la Suceava

Mâine de la ora 6 voi vorbi la Muzeul Național al Bucovinei din Suceava despre literatura (cu un accent pe poezia) generației războiului, la șase ani de la apariția cărții la care țin poate cel mai mult dintre toate câte le-am editat și curatoriat, Sârmă ghimpată. Când focurile se vor stinge printre ruine, de la Cartier.

Institutul Blecher, ediția 302

 

Clubul de lectură Institutul Blecher vă invită, duminică 6 octombrie 2024, de la ora 18:30, în Hidden – The Social Space (Str. Doamna Chiajna 26, București), la întâlnirea cu poeții Irina Francisca Ion, Daniela Vizireanu și Mihail Lucian Florescu. 

În cadrul întâlnirii va avea loc un Remember Constantin Virgil Bănescu, de la moartea căruia s-au împlinit de curând 15 ani. În 2010 a avut loc prima ediție a concursului de poezie organizat în memoria poetului târgoviștean, ce poartă titlul ultimului său volum de versuri, Același cer ce nu e. Anul acesta, Irina Francisca Ion a primit Premiul „Constantin Virgil Bănescu” (acordat de familia poetului), Danielei Vizireanu i-a fost decernat Premiul revistei „Observator cultural”, iar Mihail Lucian Florescu a primit unul dintre cele trei „Premii ale Prieteniei”.  

Irina Francisca Ion (n. 1998) a absolvit Facultatea de Automatică și Calculatoare de la Politehnica București, coordonează Cenaclul „Visceral” și a apărut în antologia acestuia, Vederi (2024). A mai citit la Institutul Blecher în octombrie 2023.

Daniela Vizireanu (n. 1999) a absolvit Facultatea de Litere a Universității București, urmând apoi cursurile masteratului de studii literare de la aceeași facultate și Istoria Artei la Facultatea de Istorie. Scrie poezie, cronică de carte și studii literare și este asistentă de cercetare științifică la Institutul de Istorie și Teorie Literară „G. Călinescu”. A citit la edițiile 240 și 279 ale Institutului Blecher, în ianuarie 2022, respectiv mai 2023.

Mihail Lucian Florescu (n. 1998) a făcut studii de cultură franceză și germanistică la Universitatea București, urmate de studii la Sorbona și la CESI. Poet și performer, face parte din Cenaclul „Visceral” și a apărut în antologia Vederi (2024).

 

Moderator: Claudiu Komartin

Institutul Blecher, ediția 301

 

Clubul de lectură Institutul Blecher vă invită, duminică 22 septembrie 2024, de la ora 18:30, în Hidden – The Social Space (Str. Doamna Chiajna 26, București), la întâlnirea cu romancierul Bogdan Crețu și poetul Iustin Butnariuc. În cadrul întâlnirii va fi prezentat volumul zâmbim, radiația nu s-a stins (Casa de Editură Max Blecher, 2024) de Iustin Butnariuc.

Bogdan Crețu (n. 1978) este profesor doctor la Facultatea de Litere a Universității „Alexandru Ioan Cuza” din Iași. Între 2013 și 2022 a fost director al Institutului de Filologie Română „A. Philippide” al Academiei Române. Critic și istoric literar, a publicat Arpegii critice. Explorări în critica și eseistica actuale (2005), Lecturi actuale. Pagini despre literatura română contemporană (2006), Utopia negativă în literatura română (2008), Inorogul la porțile Orientului. Bestiarul lui Dimitrie Cantemir (2021). Autor a trei romane: Cornul inorogului (2021), Nichita. Poetul ca și soldatul (2022) și Mai puțin decât dragostea (2023).

Iustin Butnariuc (n. 1999) este absolvent de Medicină la Iași. A publicat în „Poesis internațional”, „Observator cultural”, „Matca literară”, „Tomis” și „Timpul”. Crede, asemenea lui Lawrence Ferlinghetti, că poezia este cea mai scurtă distanță dintre doi oameni. zâmbim, radiația nu s-a stins reprezintă volumul său de debut.

Moderator: Claudiu Komartin

Simona Sigartău, „Singuri sub râsetele familiilor perfecte”

 

Simona Sigartău (n. 1993, Gheorgheni) este profesoară de limba și literatura română în Sibiu. Doctor în Filologie cu o lucrare despre relațiile de putere și comunitățile periferice în proza douămiistă (2021), a publicat în „Poesis internațional”, „Matca literară”, „Familia”, „Revista de povestiri”. Singuri sub râsetele familiilor perfecte este volumul său de debut.

Incisivă și iscoditoare: așa mi-am imaginat mereu că ar trebui să fie o voce sigură, stăpână atât pe fluența, siguranța și blândețea asimilate din tradiția poeziei scrise de femei, cât și pe mijloacele revanșarde cultivate de literatura radical-feministă. Locvace și vehementă, „crudă și posesivă”, Simona Sigartău știe precis despre ce trebuie să scrie. Poemele ei propun un excurs prin „marile teme” ale unei mitologii familiale și sociale pe care o descompune și resemantizează cu voluptate, curiozitate, tandrețe, dar și cu factorul surpriză al discursului ei: o revigorantă și neapologetică malițiozitate care își face loc chiar și în cele mai (aparent) vulnerabile contexte. Nenumărate versuri memorabile, imagini și „punchlines” completează certitudinea că acest volum are (și) potențialul unui thriller psihologic. Rar am citit o carte de poezie care să mă țină „într-un asemenea hal” cu sufletul la gură. (Olga Ștefan)

Lectură în mod necesar incomodă, căci despre un întreg arsenal de relații toxice & moșteniri transgeneraționale care mai de care mai fucked-up, debutul Simonei Sigartău reiterează superputerile de care poate da dovadă o mamă în lupta ei de menținere pe linia de plutire, în ciuda prejudecăților și tertipurilor denigratoare întâmpinate. Există ceva ritualic-autofag în raportarea instanței poetice la realitatea evocată de aceste poeme: reculurile circumstanțelor familiale aparent prielnice („eu nu am fost un copil abuzat,/ eu am fost un copil dorit și iubit”) par să erodeze ființa cu consecvența picăturii chinezești. Totuși, înainte de a fi caustică, (auto)ironia practicată de Simona e una reprezentațională, performativă – probabil atuul suprem al volumului. Lasă-te zguduit de vibrațiile de la suprafață și vei aluneca pe nesimțite în gura hipocentrului furibund. (Mihók Tamás)

Marți, la A(void) Floating Gallery din Praga

Marți 10 septembrie, de la ora 19, voi citi la A(void) Floating Gallery în compania poetului ceh Josef Straka zece poeme din antologia la traducerea în limba cehă la care lucrează doamna Libuše Valentová și sper să apară cândva în 2025. Varianta cehească a textelor mele va fi citită de un alt poet pe care îl prețuiesc și de la care am aflat multe lucruri prețioase de când sunt în Praga, Jaromír Typlt.

Iustin Butnariuc, „zâmbim, radiația nu s-a stins”

 

Iustin Butnariuc (n. 1999, Botoșani) este absolvent de Medicină la Iași. A publicat în „Poesis internațional”, „Observator cultural”, „Matca literară”, „Tomis” și „Timpul”. Crede, asemenea lui Lawrence Ferlinghetti, că poezia este cea mai scurtă distanță dintre doi oameni. zâmbim, radiația nu s-a stins reprezintă volumul său de debut.

Uneori volumele de debut sunt, pentru cititorul pasionat de poezie, spectaculoase ca mineritul monedelor virtuale – diferența fiind că valoarea textelor, atunci când ea există, e reală și constantă, în timp. Este și cazul acestei cărți, care aduce o fațetă nouă poeziei noastre de azi. Iustin Butnariuc privește viața din perspectiva unui tânăr doctor, dar fără gheața uscată în care ochiul clinicianului învelește de obicei lumea. Dimpotrivă, aproape fiecare text emană o vulnerabilitate profund umană.

Radu Andriescu

O voce poetică fermă, convingătoare, curajoasă, despre un copil care „a devenit adult la grădiniță” și de aceea copilul care a fost cândva încă mai are și acum multe de spus și de trăit – uneori acest copil chiar mânuiește un bisturiu. O saga a masculinității, a identității în formare printre vulnerabilități, boli, detalii anatomice și adevăruri despre corp. „Conturul e mai important decât forma” spune mama în cartea lui Iustin Butnariuc și de aici toate discuțiile despre poezie pot fi deschise. zâmbim, radiația nu s-a stins mă face să mă întreb în continuare unde se duce douămiismul când se duce și, dacă urmele lui se mai văd încă în vocile celor care abia sosesc, ce va fi perpetuat din el și ce va fi transformat în complet altceva.

Svetlana Cârstean

Großwardein Story

țigani maghiarizați pe bicle țanțoșe

în fața statuii lui Emmanuel de Martonne

degeaba dau să-mi feresc buzunarele

și glezna sudistă trecută prin șpițuri și prin zoaie,

că ei se duc în treaba lor

dar mai încolo sunt de-ăștia de-ai mei,

vântură-lume lihniți, la Seven Food,

ronțăind trei dintr-un hot dog

(o, casa mea e peste tot, și râuri curg

muștar, sictir și maioneză)

„am instagramul pizdei, stai numai să-ți arăt...”

dar arătarea din parc nu o s-o știe nimeni

pentru că firea ei și-a mea,-ndrăznesc

să cred, sunt confraterne

ce cuvânt mare, când ești născut în '83

și năruit surprinzi în toiul nopții rotirea

euforică a unui Puck pe role și-n minijupă roz,

eliberat de-obolul zilnic

(cât îmi dorisem beatitudinea aceasta-n vers).

iar eu, care-s de nici o săptămână-aici,

părtaș la viața unui oraș cuminte

și virtuos în pacifism și langoși cu leurdă,

mă trag nici întru totul treaz, nici bubuit, înspre cetate

și mai că m-aș opri în fața catedralei

înflăcărat de frumusețea pe care nu o înțeleg

și-acolo să fac circ, să ricanez, să mă dezic

de poezia confesivă,

de poezia-crater, suficientă sieși

și minții-n fine lămurite, de mitíc.