N-au fost prea mulți scriitorii consacrați al căror sprijin să se exprime atât de altruist și de palpabil ca în cazul lui Octavian Soviany în perioada când tinerii insolenți și bătăioși ai începutului de secol începeau să iasă la rampă. Soviany a fost printre primii care ne-au însoțit căutările, care au comentat acea literatură în curs de cristalizare și au participat efectiv la deslușirea unor opțiuni estetice, profilări și evoluții de formulă – iar asta nu doar în cenaclurile conduse la București de Nora Iuga, apoi de Marin Mincu, ci și în conversații, dezbateri și întâmplări semnificative la care a luat parte. Așa încât reinventarea sa în preajma vârstei de 50 de ani, când majoritatea congenerilor își cam încheiaseră socotelile cu poezia, nu poate fi separată de irumperea 2000-ismului, care pentru noi a însemnat categoric mai mult decât un capitol de istorie literară: aflându-se în epicentrul mișcării, însă fără a-și aroga, precum alții, o postură magisterială, el a întreprins o explorare existențială, dublată de o alta ce a vizat mai puțin formele poetice (pe care le stăpânea încă din anii ’80 cu autoritate), cât sursele și resursele autenticității.
Autor experimentat și unul dintre cei mai buni cunoscători de literatură pe care îi cunosc – cel de la care am avut de învățat, prin 2001-2002, din belșug –, Octavian Soviany era privit până la Scrisori din arcadia (2005) ca un poet din familia lui Emil Botta, a lui Radu Stanca și Darie Magheru (toți trei, deloc întâmplător, admirabili oameni de teatru – deși invocați ca modele au fost nu o dată și Leonid Dimov sau Șerban Foarță), ce își asuma o poză decadentă și orgolioasă, de poète maudit – pot fi citate în sprijinul acestei afirmații gustul pentru înscenare și artizanal, erudiția melancolică și fantezia de coloratură barocă. Strânse în antologia Cartea lui Benedict (2002) și, mai târziu, în Apocalipsul suav (2015), volumele sale de tinerețe, în care cultiva poezia cu formă fixă, sunt operele impecabile ale unui orfevrier și manierist afiliat 80-ismului strict din punct de vedere cronologic. Neostenit critic și istoric literar, autor al panoramei Cinci decenii de experimentalism (2011), ce acoperă în aproape 500 de pagini poezia românească postbelică de la 60-iști până la 2000-iști, Soviany a făcut notă aparte și în raport cu lunedismul canonic din Aer cu diamante și Cinci, dar și față de poeții echinoxiști, alături de care s-a format în studenția clujeană.
Însă din întâlnirea cu poeticile de prim-plan ale „noului val”, Octavian Soviany a avut de câștigat exact ceea ce nu prisosea până la acea dată poeziei sale asianice și ireproșabile din punct de vedere formal: confesivitatea. Iar asta a venit pe fondul unei crize pe care, fiind atât de implicat în tectonica și prefacerile câmpului literar, a traversat-o cu intemperanța și febricitățile 2000-iștilor, dar și cu o nouă dispunere a versului, eliberat din chingile retoricii, rezultatul fiind schimbarea de substanță al cărei document este Scrisori din arcadia, volumul cu care începe această selecție.
Scrise de-a lungul unui aprilie lipsit de orice perspectivă, ce trimite inevitabil la Întunecatul April al lui Emil Botta sau la celebrul vers al lui T.S. Eliot cu care se deschide The Waste Land, poemele „arcadiei” alcătuiesc jurnalul unei perioade pe care Soviany avea să o descrie aproape cincisprezece ani mai târziu într-un interviu ca pe un „timp vid”, „de o uriașă monotonie”, cu „zile trase la indigo” în care „oamenii (…) s-au transformat în piesele unei mașini. O mașină de tocat creiere”. Coborârea în acest tărâm cu rezonanțe dantești reprezintă însă pentru instanța poetică o sursă mănoasă de explorare fără nicio delicatețe a dramei sinelui aflat în criză. De la-nceput, ironia sovianescă e neiertătoare: spitalul de psihiatrie este botezat cu numele paradisului mitic, al ținutului desăvârșitei armonii cu natura ce a oferit secole întregi un pretext idilic poeților idealizanți, însă la Soviany găsim o arcadie pe dos, un loc întunecat și sordid căruia i se refuză până și majuscula.
Ceea ce îl desparte de confesivii anilor 2000, precum Elena Vlădăreanu sau Dan Sociu, este că Soviany păstrează, chiar și în regimul de urgență pe care îl reclamă biografismul său, un fond livresc, drama este trăită și împărtășită printr-o asumare culturală în absența căreia ar fi fost probabil de nerecunoscut, și care e detectabilă mai mult decât oriunde în „bocet pentru ignacio sánchez mejías”, poem în care îi ia alături, sub semnul lui Federico García Lorca, pe Virgil Mazilescu și Mariana Marin, poeți afíni și efigii de dată recentă ale poetului damnat. Un amănunt semnificativ pentru universul sovianesc este menționarea în „Rezultatul tomografiei” a „primei întâlniri cu kostas venetis”, personaj picaresc pe care avea să-l facă faimos în romanul – primit ca o revelație, premiat și tradus – Viața lui Kostas Venetis (2011).
Ieșit teafăr din infernul arcadiei, Soviany publică un volum fastuos trubaduresc, Dilecta (2006), alcătuit din distihuri, rubaiyate și rondeluri îndrăgostite și pline de voluptate ce îi confirmă (așa cum o vor mai face în deceniul următor Adda și Poeme de dragoste) virtuozitatea tehnică – pentru ca Pulberea, praful și revoluția să reînnoade în 2012 cu poezia precarității și a declasării, dusă la intensități extreme și transcrisă (chiar cu oazele sale de lirism dezabuzat) într-o manieră aparent spontană și necizelată.
Cu ecouri din Edgar Lee Masters (Spoon River Anthology inspirându-i lui Soviany o cu totul altfel de viziune decât lui Marin Sorescu în La Lilieci), Pulberea praful și revoluția ridică mizele autenticismului prin galeria de personaje adunate în marii oameni ai revoluțiilor (ce completează dintr-o perspectivă istorică portretele umanității declasate din „pozele mareșalilor”). Înconjurându-se de monștri cu destine tragice, anti eroi și mal-aimés tratați frățește, subiectul poetizant se înregimentează în „oastea lui igor”, cu deplina conștiință a marginalității și maledicției, pentru a ajunge în poemul de final la concluzia: „Dacă atrocele nu/ e, atunci/ nimic nu e./ Versurile mele/ poate nu sunt corecte/ din punct de vedere politic,/ dar sunt corecte/ din punct de vedere uman.”
Trecut prin bolgii, prin groapa comună a „ceaușimei”, prin iluziile năruite ale îndrăgostiților și ale revoluționarilor („iar când, totuși, se unesc,/ nefericiții fac revoluții, după care/ li se ia totul”, ne avertizase Ioan Es. Pop în Ieudul fără ieșire), poetul supraviețuitor trece într-o nouă etapă, transfigurat în dubla ipostază de arhivar și explorator al unei Europe „bântuite de aspirația secretă a propriei sale nimiciri”. Astfel, Călcâiul lui Magellan (2014) are înfățișarea unei colecții de jurnale de călătorie, fiind și volumul cel mai voluminos dintre cele șase reluate în această antologie (admit că selecția pe care am operat-o a fost drastică, reținând cam un sfert din textele, uneori cam anecdotice și lipsite de relief, pe care le cuprinde). Dacă ar trebui să aleg, m-aș opri asupra a două poeme complexe deopotrivă narativ și descriptiv („îngerul de la lipova” și „secolul luminilor. altegalerie”), în care Soviany se dovedește (încă o dată) un redutabil poet al memoriei culturale.
Între 2016 și 2020, Octavian Soviany publică trei volume (Viața de după viață, E noapte în Arhipelag și Șaizeci și șase) în care își restrânge expresia în crochiuri și notații fragmentare condensate, aproape minimaliste. M-am tot întrebat dacă această devitalizare ține de trecerea într-o altă vârstă poetică, de o anumită diminuare a forței vitale, sau dacă, dimpotrivă, este un simptom al prolificității uluitoare pe care prozatorul a arătat-o din 2011 încoace, publicând patru romane de succes și alte patru volume din hexalogia Lelian, ultimele două părți ale acestui ciclu romanesc (ce însumează în jur de 3000 de pagini) urmând să apară în 2024, respectiv 2025. Asta pe lângă traducerea (integrală) în românește a poeziei lui Charles Baudelaire, la care s-au adăugat tălmăciri esențiale din Paul Verlaine, Théophile Gautier, Guillaume Apollinaire și Arthur Rimbaud.
Soviany apare în această etapă, care se întinde până la ineditele din ciclul Ultimul mic romantic european, ca un poet al declinului implacabil, un „încenușat” („Nu te poate iubi/ decât/ cine vede pe întuneric./ Cine știe/ să se taie adânc./ Cine își duce/ inima-n/ palmă/ ca pe un pumn de/ cenușă/ sleită.”) laconic și în stare de veghe, amintind de formula jabèsiană din Je bâtis ma demeure: „Ma demeure est détruite; mon livre, en cendres.” Și erotismul, dintotdeauna o temă centrală a poeziei sovianești, își schimbă conținutul – specializat în iubirea curtenească, în iubirea-seducție, al cărei maestru e Casanova, în iubirea-desfătare, unde totul se topește în discursul plăcerii, personajul poematic rememorează acum crâmpeie ale unei intimități dizolvate, din care a rămas doar un contur spectral, o ceață rea așternută peste un teanc de fotografii vechi. Vede pretutindeni sfârșitul, iar lucrurile pe care le atinge încep să se înnegrească. Nu mai trăiește, bate doar în taste care sună a gol, cu presimțirea că „După dictatori/ urmează acum/ să vină roboții”.
În punctul acesta al confruntării cu limita, dacă nu chiar cu neantul, se încheie Celălalt fel de a privi lumea, retrospectivă a unui scriitor artist și polivalent care predă o lecție consistentă despre importanța de a te menține asiduu în curiozitate și căutare pentru a rămâne un poet viu. Așezată lângă Apocalipsul suav, antologia de acum aproape un deceniu din celălalt Soviany, acela protocolar, estet și manierist, cartea de față completează profilul dublu al unui maestru.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu