Iese, la zece ani de la moartea sa din 10 aprilie 2010 și cu câteva săptămâni înainte să fi împlinit 42 de ani, Antologia George Vasilievici (Hyperliteratura, 2020), îngrijită de mine (poezia, sub titlul Înspăimântătoare frumusețe) și de Andrei Ruse (proza, adică romanele Yoyo și Viseptol, precum și două scurte scenarii, stând la un loc sub titlul Spărgătorul de minți). Mugur Grosu a scris un text grozav în deschiderea cărții.
Antologia George Vasilievici, Hyperliteratura, 2020
Într-o notiță destul de patetică
publicată în „Tomis” la puțină vreme după moartea lui, scriam (e, de altfel,
singurul lucru pe care mi-l amintesc din acel lamento) că sper înainte de orice
să nu-i uit vocea lui George, iar asta nu s-a întâmplat în cei zece ani care au
trecut. În schimb, tot încercând să mă apuc de introducerea antologiei pe care
i-am făcut-o, am realizat că nu mai țin minte când ne-am întâlnit prima dată.
Și asta deși, mai mult ca sigur, eram treaz – în epoca respectivă eram îngrijorător
de treaz, de grav și de crispat, și ăsta e poate motivul pentru care mi-au fost
trimiși la timpul potrivit câțiva inși neobosiți, puși pe dereglarea
sistematică a tuturor simțurilor.
Întâlnirea dintre mine și George, pesemne fugară, trebuie să se fi întâmplat
prin 2003 sau 2004, cel mai probabil la București, la cenaclul Euridice condus
de Marin Mincu. Sau poate pe la vreo masă de poeți tineri și puși pe fapte mari.
De știut cred că ne știam oricum de pe site-ul clubliterar.com, unde se
strânseseră în perioada aia cam toți scriitorii tineri care începuseră să miște
ceva într-un context „oficial” destul de sinistru (cum e, de altfel, establishmentul și azi, deși azi e cu
siguranță mai irelevant decât era la începutul secolului), pe care, cel puțin în
București, fracturiștii și întâlnirile de la cenaclul Euridice l-au mai
înviorat cât de cât, nu doar provocând indignare, ci mai ales aducând în
prim-plan un suflu proaspăt, un alt fel de raportare la literar și o dinamică a schimbării care a propulsat câțiva
scriitori creditabili.
Ceea ce îmi amintesc însă cu precizie e că George m-a invitat să vorbesc
(asta cred că pot spune cu siguranță: se întâmpla pe la sfârșitul lui februarie 2005), în clubul La Scena, la
prezentarea cărții lui scoase de Editura Pontica, Cerneală. O țin bine minte pentru că a fost prima lansare la care
am vorbit: aveam douăzeci și unu de ani, emoții
cât cuprinde și habar n-aveam cum vor decurge ostilitățile, dar la eveniment am
turuit despre carte fără să bat câmpii (cred că-mi făcusem temele onorabil).
După care am ajuns prin Strada Rotundă, unde locuia Țupa – și unde obișnuiam să
mai trag când acasă devenea irespirabil –, cu noi au venit cam toți cei care
rămăseseră până mai târziu în localul de la intersecția Căii Călărașilor cu
Mântuleasa, deși unii n-aveau nicio treabă cu cerneala noastră. Parcă tot
atunci am fumat prima oară iarbă. A fost o noapte lungă și aglomerată, cu vioiciune
și neastâmpăr și cu un italian între două vârste care nu știa prea bine ce
caută acolo, dar părea să fie în al nouălea cer.
De fapt, fără să petrec foarte mult timp cu George în cei cinci ani cât am
fost, zic eu, destul de apropiați (păstrez tot felul de amintiri cu el, din
București, Constanța, Cluj sau Alba Iulia – dar mai ales de la mare), am avut
nu puține prime experiențe alături de el, întâmplări, situații neașteptate cu
stupefacții și stupefiante care, dacă nu i s-au datorat de fiecare dată, cel
puțin l-au avut ca tartor sau maestru de ceremonii. George avea energie,
curiozitate, un vitalism ieșit din comun care te trăgea după el, uneori în
situații și experiențe extravagante, vecine cu delincvența, o imaginație
bubuitoare, ritmul trăirilor lui era de trasor, și asta se vede din plin în
scrisul său, deopotrivă în poezie și în proză. Asta ar fi o primă observație pe
care țin să o fac referitor la corpusul de texte pe care le-a lăsat (una dintre
puținele, fiindcă nu mi se pare că introducerea de față ar fi cea mai potrivită
pentru a dezvolta un studiu critic): ele
au imprimate exact stilul, viteza, nervozitatea și exuberanța care-l
caracterizau pe omul în carne și oase. Literatura lui George te forțează să ții
pasul, să nu dai drumul la hățuri.
Vasilievici avea ceva din felul imprevizibil, ireverențios, adesea sălbatic
de a se angaja în scriitură al unor avangardiști de acum aproape un secol mai
puțin știuți azi, ca Victor Valeriu Martinescu sau Sesto Pals. La fel ca
tinerilor avangardiști din prima parte a secolului XX, lui Vasilievici i se
rupea de reguli și avea o poftă nebună de a da cu tifla, de a ricana, având
îndeajuns fler pentru a nu-și pierde din autenticitate (un cuvânt folosit așa
de des și de abuziv de generația noastră încât și-a cam pierdut într-o vreme orice semnificație), adică fidel lucrurilor care îl
torturau chiar și când (sau mai ales cu cât) se ferea mai mult să le arate, să se
exhibe.
Când
băiat bun și cuceritor, când farsor și escroc cu ștaif, politoxicoman, tovarăș
ingenios și excentric, risipitor, talent brut trăind în cultul libertății și al
sfidării limitelor, instinctual și sagace, în cele din urmă anti-erou și
personaj tragic, George s-a jucat cu focul și în viață și în literatură, nu
i-au plăcut afectarea sau prefăcătoriile, avea aristocrația golanilor
exorbitanți care știu ce le poate pielea.
L-am asemănat în scris pe de o
parte lui Hunter S. Thompson și lui William Bourroughs, pe de altă parte unui
extraordinar poet și unui spirit la fel de tulburat al poeziei românești de la
sfârșitul secolului XX, cu care o parte a poeziei lui Vasilievici are
perspective înrudite, Cristian Popescu. Textele selectate în antologia Înspăimântătoare frumusețe, precum și
cele două romane pe care le-a lăsat – Yoyo,
scris ca un jurnal brut, aproape fără nici o intervenție estetică ce i-ar fi
putut știrbi autenticitatea, și Viseptol,
un delir continuu mistic și schizo – o dovedesc pe deplin. În rest, poate ceva
din spiritul fracturiștilor (de care se distanțează însă cu orgoliu, alergând
pe culoarul său de unul singur), dar și din tumultul literaturii colegilor săi
alături de care a crescut (el fiind, la 21-22 de ani, mezinul trupei) în
Cenaclul de Marți de la Constanța, în special Gili Mocanu și Mugur Grosu.
În ce privește selecția pe care
am făcut-o, lucrurile stau așa. Am stat cu volumele de poezie ale lui George pe
birou trei luni fără să mă pot apuca de treabă, pe care am încheiat-o, odată
pornit, în trei nopți. (Nu știu ce s-ar fi făcut George în izolarea cu care ne-a
fericit pandemia din 2020, dar, atât cât l-am cunoscut eu, cred că nu s-ar fi
descurcat mai bine ca mine. Dar să trecem peste.) Am fost conștient de la
început că nu doar cele cinci volume de versuri (dintre care unul scris în
colaborare, care m-a interesat destul de puțin) din care urma să fac selecția
sunt importante, ci și alte fișiere și arhive în care Vasilievici își păstrase
textele. Am spus mai devreme despre el că era risipitor – ei bine, cu poezia
lui era neobișnuit de gospodar. Și încă ceva: avea obiceiul să opereze
modificări pe text în variante succesive pe care le sucea și le răsucea în
feluri neașteptate – m-au pus în dificultate nu într-un singur loc aceste
modificări, fiindcă uneori îmbunătățesc poemul inițial, alteori mai degrabă îl
deșiră.
Așa că, pe lângă cărțile
propriu-zise, din care era la îndemână să transcriu fidel conținutul, am avut de
verificat și comparat, uneori vers cu vers, poemele din Gabi78 (2001), Cerneală
(2004), Featuring (2004, împreună cu
Ștefan Caraman și Ondine Dietz), O cameră
cu două camere (2006) și W.C.-rul
(2007) în variante succesive. A trebuit uneori să fac alegeri între textele așa
cum apăruseră ele în volume și cum le-am găsit într-o carte virtuală (un fel de
e-book rudimentar) scos de Adrian Rezuș în 2001, în proiectul unei antologii
din 2005 care nu a mai apărut, apoi mai erau toate poemele sale de până atunci
adunate de-a valma prin 2007 pe un blog care spre surprinderea mea încă mai
există, și în final ineditele – poemele care n-au mai apucat să fie publicate
decât pe un site cu o reputație destul de îndoielnică și în câteva numere ale
revistei „Tomis”, unde G.V. era redactor (a fost o vreme chiar redactor-șef) –
mai precis, două grupaje apărute în 2009. Ca o ironie amară, apariția revistei
„Tomis”, una dintre cele mai bune din România acelor ani, s-a întrerupt din
cauza unor mizerabile jocuri politice locale, la numărul 134 (10/2010). Trecuseră
șase luni de la moartea lui George.
Nu am ținut să antologhez poemele
neapărat în ordinea în care se găseau ele în cărți, fiindcă așa s-ar fi pierdut
câteva lucruri importante. Am preferat să așez ceea ce cred că e mai solid din
poezia scrisă de Vasilievici în nouă cicluri unitare. Nu puteam rata, de exemplu,
lungul poem „Dili”, care nu a apărut în nici un volum, dar este geamănul
textului cu care George și-a făcut o intrare spectaculoasă în Cenaclul de Marți,
„Poem în care Emilia se povestește”. În versiuni ulterioare, George a schimbat
titlul acestui text în „Emilia se povestește”. (Aici s-a întâmplat trecerea lui
de la poezia adolescentină, de care a vrut să uite, publicată în volumașul Îngerul negru în 1998, la ceea ce avea
să scrie mai departe.) După scurta experiență în închisoare (pentru posesie de
droguri) de la începutul anilor 2000, a scris „Dili”, iar cele două texte nu
pot funcționa, cred, decât împreună. Amândouă sunt torențiale, narative,
hiperrealiste și dezinhibate lingvistic, anunțând proza pe care o va scrie
câțiva ani mai târziu.
Apoi, titlul antologiei este dat
de un poem care s-a găsit prima oară în Featuring
– singurul din acea carte care mi se pare că merită recuperat, celelalte șase,
scrise împreună cu Ștefan Caraman, par lălâie și cam la voia întâmplării. Înspăimântătoare frumusețe avea să fie
reluat de Vasilievici în Cerneală cu
titlul simplificat frumusețe, deși
finalul poemului cuprinde această sintagmă (e drept că articulată), la finalul
câtorva dintre cele mai puternice, mai stranii și mai memorabile versuri ale
lui: „pentru că / cel ce părăseşte este cel părăsit de iubire, / ucis în diavol
de înspăimântătoarea frumuseţe”.
Din W.C.-rul, cartea care mi s-a părut cel mai ușor expediată și mai
neasumată, am făcut o selecție din prima parte („poziția cocoșului față de
poezie”), a doua mi se pare un început nereușit de proiect lăsat baltă prea
devreme.
În ce privește ineditele, așezate
în grupajul „de toate mereu”, am mers pe o selecție restrânsă și concentrată –
selecția cuprinde zece poeme apărute majoritatea în „Tomis”, dar și câteva
împrăștiate pe internet, scrise aproape toate în 2009. Dacă poemul în proză
confesiv „punk” (din Cerneală), la
citirea căruia mi se pune mereu un nod în gât, poate fi o cheie pentru moartea
prin sugrumare a lui George, ultimele poeme din Înspăimântătoare frumusețe arată stările extreme, convulsiile și o
apăsată stare de melancolie anxioasă prin care trecea în ultimul an de viață.
Cu amintirea încă atât de vie a
ultimului lui Revelion, pe care l-am petrecut împreună la Constanța, a vremurilor
mai bune în Fishzilla – barul lui Victor Mirea care din păcate nu a avut viață
lungă –, a serilor și nopților petrecute împreună cu gașca constănțeană – Gili,
Lușu, Mugur, Maparlo, uneori Dan Mihuț, alteori Bogdan Papacostea, prin Vamă cu
Miki Vieru, a unor pățanii foarte încurcate prin București la începutul lui
2010, simt că mi-am îndeplinit o datorie întârziată față de George, și sunt
convins că redescoperirea sa de către cei care au acum douăzeci de ani va fi
asemănătoare cu cea trăită de generația mea la aceeași vârstă, când am dat de
Cristian Popescu, Aurel Dumitrașcu, Iustin Panța sau Ion Monoran.
