miercuri, 4 septembrie 2019

Ernesto Cardenal, poet al luptei și al libertății


Ernesto Cardenal


Puțin cunoscut la noi, tradus acum pentru prima dată în românește, Ernesto Cardenal (n. 20 ianuarie 1925) este, o voi spune fără întârziere sau ocolișuri fastidioase, unul dintre cei mai puternici și mai admirați poeți latino-americani din a doua parte a secolului XX, personalitatea sa complexă (și poate contestabilă într-o lectură limitat-ideologică) neputând fi desprinsă de istoria zdruncinată a Americii Centrale și de Sud, care a urmat, în pofida lejerelor comparații și paralele făcute câteodată cu partea noastră de lume (această Europă de Est trecută și ea prin mari tulburări, tragedii și brutale tranziții socio-politice), un parcurs – deși poate mai corect ar fi să spunem: un mănunchi de parcursuri – deopotrivă încâlcit și captivant.
            Îmi venea greu până de curând să înțeleg – iar lectura antologiei de față mi-a clarificat inclusiv această nedumerire – de ce Cardenal, poet militant, declarat comunist (și având de suferit de pe urma convingerilor sale – cum ar fi distrugerea, în 1977, de către regimul Somoza, a comunității pe care o crease în Solentiname), nu a fost tradus în românește până în 1989. O explicație se găsește în nimbul metafizic al versurilor nicaraguanului, care au în partea cea mai însemnată a operei sale (lucrul se vede cu maximă claritate în Psalmi sau în întinsul poem vizionar Apocalipsa, până la ultima sa mare carte, Cânt cosmic, din 1989) ardoarea și forța ce pot face din poezie o experiență îngemănată cu misticul. Pe lângă aceasta, Cardenal a rămas un om al Bisericii, în pofida tuturor controverselor și a atitudinilor sale tipice deseori unui guerrillero mai curând decât unui sacerdot (în 1984, Papa Ioan Paul al II-lea i-a interzis să mai administreze sfânta împărtășanie fiindcă a îmbrățișat „teologia eliberării”, ai cărei exponenţi au fost condamnaţi şi cenzuraţi de Roma, interdicția fiindu-i ridicată de-abia în 2019 de Papa Francisc). Această apropiere de o mișcare spirituală ce câștigă de câteva decenii tot mai mult teren în America Latină (e de ajuns să menționăm doar câteva figuri seminale, cu influență decisivă începând din anii ’70-’80, de la peruanul Gustavo Gutiérrez și brazilianul Leonardo Boff până la uruguayanul Juan Luis Segundo și argentinianul José Míguez Bonino) a echivalat, după chiar spusele lui Cardenal, cu o „a doua convertire” – creștinismul primitiv pe care îl ilustrează ca teolog decis angajat politic și doctrinar vizează câștigarea libertății prin intermediul unei Revoluții în care retorica biblică se împletește cu cea a acțiunii marxiste. Mai rar asemenea amalgam între un preot catolic cu alură profetică și un ideolog combatant, ale cărui idei să-și găsească expresia integrală în poezie.
Făcând această observație, trebuie să adaug imediat că intuiesc și rezervele pe care un cititor din România post-comunistă le-ar putea avea față de poezia intensă, dramatică și neconcesivă a unuia dintre scriitorii care au definit lupta anti-imperialistă și revoluționară (nu numaidecât în sens strict marxist) din țările Americii Latine: noi, românii, am avut parte vreme de patru decenii de celălalt chip – de extrema opusă din punct de vedere ideologic – al totalitarismului, având însă aceleași trăsături definitorii: crima, sfruntarea, opresiunea. Ceea ce Cardenal dorește poporului său (așadar țelul pentru care luptă) este eliberarea din chingile servituții, însă în cele din urmă ceea ce îi reușește în poezie este mai mult decât atât: afirmând valorile universale ale umanismului, convertește acest discurs de răfuială și acțiune directă în spiritul revoltei și al rezistenței într-unul cu dimensiune ontologică.
După absolvirea liceului la Managua, Cardenal a studiat din 1942 până în 1946 literatura în Ciudad de México, continuându-și studiile la New York (1947-1949), după care a călătorit vreme de un an în Europa. Întors în Nicaragua în 1950, participă la Revoluția din Aprilie 1954 contra dictatorului Anastasio Somoza. Lovitura de stat eșuează, iar printre victime se numără nu puțini dintre prietenii și tovarășii lui Cardenal, care decide în 1957 (anul în care debutează cu volumul de poezie Ora 0) să meargă la Mănăstirea „Our Lady of Gethsemani” din Kentucky, unde îl are ca maestru spiritual pe scriitorul și misticul american Thomas Merton, a cărui învățătură va avea o influență durabilă asupra sa. Legătura dintre cei doi se păstrează intactă și după plecarea lui Cardenal la Cuernavaca, unde studiază teologia, iar moartea accidentală a lui Merton în 1968 la Bangkok îi prilejuiește fostului novice scrierea poemului Stihuri la moartea lui Merton, al cărui titlu parafrazează celebrul omagiu din secolul al XV-lea al lui Jorge Manrique, Stihuri la moartea tatălui său. De altfel, Cardenal avea să declare: „Moartea lui este marea durere pe care am suferit-o în viața mea religioasă (și cred că în întreaga mea viață). Mi-a fost ca un tată, din punct de vedere spiritual.” Între timp, Cardenal se făcuse cunoscut prin volumele sale de poezie – Gethsemani Ky (1960), Epigrame (1961), Psalmi (1964), Rugăciune pentru Marilyn Monroe și alte poeme (1965), Mayapán (1968), urmate de Omagiu amerindienilor (1969) – ca unul dintre cei mai captivanți și mai impetuoși poeți ai generației sale. Este hirotonit în 1965, în orașul natal, Granada, prima colonie europeană fondată pe continentul american, la 1524.
Deja începutul anilor ’70 aduce consacrarea mondială a lui Ernesto Cardenal, tradus cu entuziasm în limba engleză – The Psalms of Struggle and Liberation (1971), Homage to the American Indians (1973) și Apocalypse and Other Poems (1974) apar la edituri importante și vizibile din Statele Unite, cu toate că poetul nicaraguan este un aprig și înverșunat adversar al „imperialismului” acestei țări, în care se întoarce în 1973, experiență care va provoca scrierea poemului-documentar Călătorie la New York. Până astăzi, lui Cardenal i-au apărut paisprezece volume și antologii în țara „Unchiului Sam” – nici unul dintre marii poeți ai Americii Latine din ultimele șase decenii, fie că vorbim despre Nicanor Parra, Roque Dalton, Alejandra Pizarnik sau Raúl Zurita, nu a avut parte de o asemenea celebritate în țara diabolizată de preotul și poetul nicaraguan. Pe de o parte, America anglo-saxonă a admirat suflul whitmanian și perspectiva indignată și combativă a lui Cardenal, pe de altă parte, ținând partea celor „umiliți și obidiți” dintr-o țară desfigurată de colonialism și injustiție socială, poetul nicaraguan a suferit de tipica oribire voluntară a celor cu o misiune ce depășește aparent viziunea istorică imediată – cine dintre cei care au trăit în lumea egalitară și dezrobită (a se citi: comunistă) visată de Cardenal și-ar putea imagina un poet publicat masiv în inima națiunii imperiale pe care o abhoră? Desigur, binecunoscutele amestecuri ale Statelor Unite în politica țărilor latino-americane (vreme de cincizeci de ani, regimul Somoza și apoi mișcările de dreapta, în bună măsură teroriste, cunoscute sub numele „Contras”, au fost susținute de toate administrațiile de la Washington, începând cu Roosevelt și sfârșind cu Reagan) i-au oferit lui Ernesto Cardenal toate argumentele pentru poziționarea sa contestatară și anti-colonială.
Partizanul unei „revoluții lipsite de răzbunare”, Cardenal colaborează cu Frontul Sandinist de Eliberare Națională în lupta împotriva regimului dinastic Somoza (lui Anastasio Somoza i-au urmat la conducerea națiunii central-americane fiii săi, Luis Somoza Debayle, între 1956 și 1963, și Anastasio Somoza Debayle, în două mandate, 1967-1972 și 1974-1979). Revoluția din 1979 îi aduce la putere pe sandiniști, iar Cardenal va ocupa funcția de ministru al Culturii vreme de opt ani, în vreme ce fratele său mai mic, Fernando, va fi din 1984 până în 1990 ministrul Educației. Ironic, în cele din urmă Ernesto Cardenal devine un indezirabil al regimului de stânga condus din 1979 până astăzi de către Daniel Ortega: își dă demisia din Frontul Sandinist și protestează în 1994 împotriva conduitei autoritare a acestuia, oferindu-și sprijinul partidului Mișcarea Renovatoare Sandinistă, desprins în 1995 din FSEN. În 2014, cu câteva luni înainte de a împlini nouăzeci de ani, Cardenal denunță construcția plănuită a unui mare canal în Nicaragua, gândit ca o alternativă la Canalul Panama, iar de atunci nu mai are liniște: un tribunal nicaraguan redeschide la începutul lui 2017 o acțiune juridică intentată lui Cardenal, căruia i se pune în vedere că trebuie să achite o sumă echivalentă cu 800.000 de dolari americani, ca daune în urma unei „controverse” legate de un teren situat pe insula Solentimane. Solentiname, din nou Solentiname, locul idilic și centrul marelui său proiect utopic și pastoral, rămâne și după mai bine de patruzeci de ani în dispută.
Nu e întâmplător, însă, dincolo de conflictele politice ivite în sânul mișcării sandiniste, că poetul nicaraguan a protestat împotriva unui proiect (gândit prima oară de către americani, la începutul secolului XX) care ar urma să provoace mari distrugeri ecosistemului nicaraguan și strămutarea a circa 100.000 de oameni. Încă din poeme celebre ca Nindirí sau Noua ecologie, Cardenal afirmă o conștiință ecologică ce nu poate fi desprinsă de critica adusă rapacității capitaliste, dar și, într-un sens mai larg, distrugerii de către om a ordinii naturale din lăcomie și lipsă de viziune macrocosmică. De altfel, și Nicanor Parra se definește în anii ’80 într-un mod asemănător, publicând în 1982 volumul Ecopoemas și devenind, din „antipoetul” revoltat al anilor ’50-’60, un apărător îndârjit al menținerii echilibrului ecologic. Iată încă un subiect esențial pe care îl descoperă și poeții și intelectualii români câteva decenii mai târziu, într-o lume în care consecințele distrugerilor săvârșite de om asupra naturii au devenit mai evidente și mai presante decât oricând.
Încheindu-și, practic, opera poetică o dată cu Cânt cosmic (1989) și Telescopul în noaptea întunecată (1993), Ernesto Cardenal se fixează ca una dintre marile conștiințe ale vremii sale, memoriile de la sfârșitul secolului trecut și începutul secolului XXI, Vida perdida (1999), Las ínsulas extrañas (2002) sau La revolución perdida (2004) împlinind, într-o cheie aparent deziluzionată, traiectul său de vechi combatant și anti-contemplativ, a cărui vigilență și implicare fără rest în „viața lumii” ne pare azi, când e la o vârstă patriarhală, exemplară și necurmată.


(prefața la o antologie din opera poetică a lui Ernesto Cardenal, Noua ecologie și alte poeme militante, tradusă de Anastasia Gavrilovici, în curs de apariție la Editura Paralela 45)

Un comentariu: