Îmbârligăciuni cu bătrâni de neclintit și tineri dornici să-i învioreze oral

Ca să fie clar despre ce vorbim, fiindcă și eu îmi bat gura și degetele de ani întregi pe subiecte care au atingere imediată cu lucrurile pe care Mihai Călin le tot aduce în discuție și le amendează (nu doar în intervenția recentă de la DIGI):

* Ion Caramitru (n. 1942) – președinte al UNITER din 1990, director al Teatrului Național din București din 2005; ministru al culturii (1996-2000)

* Nicolae Manolescu (n. 1939) – director al „României literare” din 1990, președinte al Uniunii Scriitorilor din România din 2005; senator (1992-1996), ambasador la UNESCO (2006-2015)

* Adrian Iorgulescu (n. 1951) – președinte al Uniunii Compozitorilor și Muzicologilor (1992-2005, 2010-prezent) și al Asociației Drepturilor de Autor; ministru al culturii (2005-2008)

* iunie 2019 -- președintele Institutului Cultural Român, designerul de modă Liliana Țuroiu (numită în această poziție în aprilie 2017) intră în concediu, lăsându-l interimar pe vicepreședintele Taloș; în calitatea sa de preș. interimar, Taloș semnează numirea doamnei Țuroiu ca director al filialei Bruxelles a Institutului Cultural Român. Stai, cum? Simplu: din pix.

Membru ALDE, Mirel Taloș a fost parlamentar în trei legislaturi, între 2004 și 2016. A fost premiat în urmă cu o săptămână la gala premiilor Uniunii Scriitorilor din România, secțiunea debut, pentru prima sa carte, publicată la 44 de ani și intitulată „Colecționarul de nuduri”.

Deodată cu Taloș, a fost premiat la „Poezie” Andrei Novac, întâmplător director din 2018 al Centrului Național al Cărții din cadrul ICR. (Poate nu este inutil să amintesc că în același an au publicat cărți noi de poezie Grete Tartler, Constantin Abăluță, Romulus Bucur, V. Leac, Ruxandra Cesereanu, Cosmin Perța, Rodica Draghincescu, Liviu Antonesei, Ionel Ciupureanu sau Robert Gabriel Elekes.)

Hai să începem discuția despre establishmentul cultural al prezentului de aici.

Un poem de Norman Dubie

Norman Dubie s-a născut în 1945, în Barre, Vermont. După ce a absolvit Colegiul Goddard din Vermont, a urmat cursurile cunoscutului Writers' Workshop de la Universitatea din Iowa. A debutat cu The Horsehair Sofa (1969), dar volumul care l-a adus în atenția criticii a fost Alehouse Sonnets (1971). A predat, începând cu 1975, la Arizona State University, unde a ajuns profesor emerit. Autorul mai multor volume și antologii elogiate și premiate, Dubie a fost considerat încă din anii '70 una dintre cele mai mari promisiuni ale generației sale, consolidându-și reputația prin In the Dead of the Night (1975), A Thousand Little Things and Other Poems (1978), The City of the Olesha Fruit (1979), The Everlastings (1980), antologia Selected and New Poems (1983), Groom Falconer (1989), Radio Sky (1991), The Mercy Seat: Collected and New Poems 1967-2001 (2001), The Volcano (2010) sau Quotations of Bone (2015). 

Elegie pentru Wright & Hugo

Sfântul Ieronim trăia în mijlocul unei comunități 
De câteva suflete, într-o casă de piatră.
Avea un măgar și un leu tânăr.
În serile de iarnă, măgarul cafeniu
Mergea după lemne, însoțit de
Leul cel mândru, credinciosul său tovarăș.

Într-o noapte, niște negustori aflați în trecere
Au pus mâna pe măgar. Leul
S-a întors acasă 
Și a fost acuzat de Ieronim
Că și-a mâncat prietenul!
Pedeapsa nu a fost aspră – leul
I-a luat locul măgarului,
Mergând singur în fiecare seară de iarnă
Peste câmpuri
Să strângă lemne de foc. Leului îi lipsea
Măgarul, însă nu s-a simțit niciodată
Nedreptățit sau neînțeles.

Anii au trecut. Iar negustorii
Aceia, având conștiința-ncărcată,
Și-au recunoscut fapta rușinoasă și i-au înapoiat măgarul
Sfântului Ieronim. 
Măgarul și leul
Și-au reluat drumurile pe care le făceau iarna.
Toată lumea a fost iertată. Iar aici
Se termină de obicei povestea.

Însă au trecut luni de atunci,
Și leul, căruia îi lipseau vremurile în care el era cel util,
S-a schimbat, a devenit gelos și și-a pierdut cumpătul –
A mâncat măgarul sub cerul înstelat,
Printre arinii înghețați.

S-a întors la casa de piatră
Cu o grămadă de vreascuri în spate.
Sfântul Ieronim, fără a se lăsa înșelat de mai vechea pățanie,
Anunță comunitatea
Că măgarul a fost din nou pierdut,
Că leul s-a întors 
Cu lemne de foc și că este însângerat,
Fără îndoială după luptă, căci desigur s-a luptat
Cu negustorii cei nemiloși care îi răpiseră
Tovarășul încă o dată. Dar Ieronim știa –
Din clipa aceea, leul renegat
A fost scutit de orice muncă, și lăsat
Să îmbătrânească lângă foc.

Ieronim, îmbrăcat într-un sac,
Mergea noapte de noapte desculț
Prin zăpada albăstrie,
Întorcându-se cu spinarea-ncărcată
De surcele.

Era un sfânt. Așa s-a întâmplat...


din Selected and New Poems (W. W. Norton & Co, 1983)

traducere de Claudiu & Anastasia Komartin

Trei lecturi la New York

În 2008, când a fost un desant entuziast de poeți români la New York, n-am prins prima echipă, vorba comentatorului sportiv. Cu vreo șase-șapte ani în urmă, când am refuzat să merg în America la o bursă (din motive principiale, Marga îi luase locul lui Patapievici după o manevră politică jegoasă, nu insist), mi-am spus că se va întâmpla când e să se-ntâmple. Între timp m-am tot legănat în ideea că voi aplica la un moment dat la faimosul International Writing Program al Universității din Iowa (idee rămasă suspendată, căci nu am făcut nimic în sensul ăsta).
Dar uite-mă invitat (și voi ajunge la NY taman în America lui Trump; la ceva de genul ăsta nu m-aș fi gândit în deceniul trecut!) într-un proiect prin care ICR-ul de acolo (în parteneriat cu Bowery Poetry) aduce o boare de poezie românească în Big Apple. După cum se-ntâmplă în astfel de „schimburi”, vor fi patru poeți români și patru americani (Svetlana Cârstean, Adela Greceanu, Andra Rotaru și subsemnatul, respectiv localnicii Mason Granger, Jess Rizkallah, Gabriel Ramirez și Myles Taylor).
Vom fi la New York cinci zile, în care vom avea un program plin: trei lecturi – vineri, 21 iunie, la Berl's Poetry Shop; duminică, 23 iunie, la faimosul Bowery Poetry; luni, 24 iunie, la The Poetry Project.
Săptămâna viitoare, cei patru poeți americani vor veni la București, unde vor avea, la rândul lor, trei lecturi.

Obosesc gândindu-mă la bani,

la ficțiunea asta atât de străveche încât

aproape nimeni nu se mai obosește să o conteste.

Ei sunt acolo, iar eu aici – e cât se poate de simplu.

Nu-i loc de complicații fenomenologice la ghișeu.

Pot spune, așadar, că banii mă epuizează – sau mai curând

înțelesul lor concret, imparabil.

Nu chiar ca pe un samsar sau ca pe-un agent de pariuri,

și totuși.

Masă monetară.

Instrumente de plată.

Glisare fiscală.

Monedă criptică.

Te doare mintea.

           

Ce-ar spune un om relaxat în relația cu banii

despre faptul că îmi verific zilnic micuțul cont

și scot micuțe sudalme în odaia mea cu o vizetă atât de micuță încât

prin ea nu are loc să se strecoare-nspre mine nici

o rupie, nici un leu moldovenesc,

nici un rial?

Recunosc: avantajele fiscale ale celebrității mă doboară.  

           

Ce-ar spune despre asta acel romancier glorios

care-și jurase că nu se va atinge de bani, lăsând-o pe

prea iubita-i soție să plătească tot ce nu

se poate plăti cu wild-cardul rezilienței prin estetism?

Dacă ar mai fi în viață, l-aș trage de barbă și i-aș spune că-n orașul ăsta

sunt baruri în care nu mai poți lua nimic pe caiet

și ești una-două vârât în încăperea din spate

pentru discuții metafizice cu chelneri îndatoritori

care și-au însușit bunele maniere

la Poarta Albă.

Cântă, zeiță, dacă te ține.

Plata se va face în termen de 60 de zile de la semnarea
contractului.

Sâmbătă la Street Delivery

În fiecare an, vara, Strada Arthur Verona se-nchide pentru un weekend și aici au loc tot felul de lucruri care vizează „revitalizarea urbană și comunitară” a zonei (dar și un entertainment cu fragranță artistică). La cea de-a 16-a ediție a „Street Delivery”, am acceptat provocarea (deși n-am prea participat eu în viața asta la cafturi stradale) și voi participa la acest „Street Poetry Battle” în care se știe dinainte cine va fi mai cool. Ce nu e atât de evident în spațiul public vom încerca să dovedim: anume că poeții au felul lor de a însufleți lucrurile și de a produce niște momente în care limbajul lucrează altfel decât suntem obișnuiți să comunice. Sâmbătă, de la ora 8 seara, pe Arthur Verona.

Iarăși parcul Operei, tată, razant pe lângă el,

să-l ocolesc pe partea deprimantă a Știrbeiului, cu

cioturile penibile de pe partea cealaltă a bulevardului,
care își așteaptă în zadar izbăvirea imobiliară,
să nu mai retrăiesc imaginea dărâmăturii ce deveniseși
în mâinile lor, mizeria și decăderea făpturii tale
pe moarte, care mă sfârșea,
toată neputința și dorul și grija de tine,
înțepenit pe un pat de la terapie intensivă, trimis
de la un spital la altul, umilit, anulat
ca ființă umană, și totuși
nu m-am putut abține: am intrat: aceiași stâlpi
de iluminat strâmbi, aceleași bănci și dale ciobite
pe care am alergat înnebunit de milă și groază
în așteptarea unui telefon
sau a unui mesaj pe whatsapp de la celălalt fiu al tău,
singur acum, cu amintirea supliciului tău, și toți
copacii îți știau numele și vorbele mele înrădăcinate
în solul pe care în copilăria ta exista încă
stadionul Venus, acolo, tată, unde nu am 
înțeles nimic pentru că în afacerea asta nu e
nimic de înțeles, fumând o țigară în semn de 
recunoștință terorizată, aceeași țigară
care ți-a pârjolit plămânii și ni te-a luat prea curând, 
nu că muiștii ăia nepăsători care ar mai fi putut să
salveze ce mai era de salvat ar fi mișcat un deget („bine că-l
luați de-aici, habar n-aveam ce i-am putea face”,
a spus doctorița de-o vârstă cu mine după două săptămâni
în care ne privisei speriat-înduioșat de la înălțimea
de la care fiul meu ma va privi în curând),
nimic nu s-a schimbat, serviciile publice
din țara (din țața) asta blestemată își fac treaba
la fel de ridicol, și până la urmă eu nu sunt cu
nimic mai bun decât ei, neputincios, un surogat de fiu
incapabil să facă gestul extrem și să își răpească părintele de la Municipal,
să-l ia cu forța și să îl ducă departe, acolo unde
nu mai suntem altceva decât suflete 
care se recunosc și își împărtășesc pentru ultima oară
dragostea reciprocă, și dezacordurile dintotdeauna, explicațiile
care nu au mai avut loc între noi, toate mizilicurile
astea ale unei vieți omenești
când vine noaptea și nu mai e loc decât de împăcare
sau de ceva care ar putea semăna cu ea,
tată, ceva ce ar putea semăna cu ea,
ce ar putea semăna cu ea,
pentru numele lui Dumnezeu,
tată