Petrecerea din grădină (continuare)

        Nu mai dăduse o petrecere de aproape douăzeci de ani. Nu avea pentru cine, cercul său de apropiați numărând câțiva colecționari la fel de scufundați în îndeletnicirea lor și de refractari la distracții, și de altfel nici nu vedea rostul unor asemenea întâlniri, pe care Alexandru Demetriade încă le numea chermeze sau rendez-vous-uri și la care nu se pricepuse niciodată să se poarte cu detașare, să lase garda jos și să uite măcar pentru câteva ceasuri de timbrele lui. Găsise încă de tânăr că studiul și expedițiile întreprinse în scopul unor noi descoperiri și capturi filatelice erau îndeajuns de agreabile și îi aduceau cele mai mari mulțumiri pe care și le putea dori.

        Casa din Strada Silvestru aducea cu o abație sau cu o citadelă în care nu intrau decât trei oameni indispensabili pentru păstrarea în bună orânduială a treburilor domestice: o menajeră și o bucătăreasă, ale căror nume nu făcuse nici cel mai mic efort să le rețină, și omul de încredere al lui Demetriade, Adelman, însărcinat cu afaceri și comisioane discrete, șofer, iscoadă și intendent. După ce într-o seară filatelistul le lansase noilor săi cunoscuți invitația de a se aduna peste o săptămână în grădina casei lui pentru o petrecere în aer liber, Adelman primise misiunea de a se ocupa cu organizarea întrunirii din sâmbăta aceea de la mijlocul lunii iulie și rezolvase fără întârziere cu cateringul și băutura, angajând patru valeți aleși pe sprânceană pentru servire și pregătind totul în cele mai mici detalii. De muzică urmau să se ocupe Ovidiu și Cazimir, doi dintre suspecții de serviciu de la Mescalina, poeți neoexpresioniști mascați în corporatiști rebeli și DJ ocazionali.

        Era și o anumită curiozitate nou descoperită, de a-i vedea și asculta pe toți acei tineri boemi și impetuoși, care se deosebeau atât de mult de el când avea vârsta lor, într-un mediu diferit de acela în care îi cunoscuse, însă adevăratul motiv pentru care se decisese să deschidă porțile cetății era să-l reîntâlnească pe Ciurtin, ale cărui talente neobișnuite le căutase în lunile afundării sale în subterana eroicomică a poeților și ezoteriștilor mai mult sau mai puțin asumați ai Bucureștiului. Intuia că, dintre toți, el este omul pe care trebuie să-l descoasă pentru a găsi răspunsuri, chiar cu riscul de a-și devoala posibila sminteală pe panta căreia aluneca tot mai adânc. Se hotărâse să-l introducă pe poet în universul său de vedenii și reprezentări singulare.

        De la 6, de când invitații începuseră să sosească, intrând în general cu sfială pe poarta care dădea spre grădină, unde erau întâmpinați cu deferență de un servitor la costum, iar apoi poftiți înăuntru, în prințul timbrelor se declanșase ceva ce aducea cu emoția, o trepidație plăcută ce îl făcea sprinten și nerăbdător. Răstimpul îndelungat de când nu mai primise pe nimeni în Casa Demetriade îl făcuse și mai stângaci decât era de obicei în asemenea chestiuni, de aceea își propusese să urmărească ce se întâmpla afară, cel puțin pentru o vreme, printre draperiile trase de la fereastra biroului, adică din sanctuarul său aflat într-un turn în care nu lăsase pe aproape nimeni să intre de ani buni.

        Renunțase la precauțiile exagerate, punând totuși condiția ca întreaga tevatură să aibă loc doar în curte și în grădină, și nimeni, cu excepția lui Ciurtin, să nu aibă acces în casă, iar asta numai după plecarea celorlalți. De aceea, Adelman se-ngrijise chiar și de aducerea și amplasarea lângă salcâmul bătrân din fundul curții a unei toalete ecologice pentru previzibilele nevoi de mai târziu ale vizitatorilor. Ar fi vrut ca totul să fie aranjat impecabil, așa încât spațiul din jurul casei sale să fie locul propice pentru o seară de-a lungul căreia oaspeții să nu fie stânjeniți în discuțiile lor, și în care Ciurtin și ceilalți acoliți să se simtă cât mai în largul lor și să-și depene poveștile uneori greu de păstruns, alteori doar banale sau agasante, având totuși ramificațiile lor mai mereu neprevăzute, din care era convins că cineva atent și interesat poate compune din fragmente răzlețe o hartă a unui fel aparte de a gândi, cu care el de-abia începea să se familiarizeze.

        Iar așteptarea nu dură mult.

        Odată ce trecuseră peste stânjeneala inițială, încurajați și de absența gazdei, musafirilor nu le luase nici o jumătate de ceas să golească primele sticle de vin. Grigore, alintat uneori Gringo, rula cu dexteritate jointuri crezându-se ascuns, între salcâm și WC, de privirile indiscrete (paranoia i se declanșa doar când combina iarba cu alte intoxicante, încălcând cu bună știință „regula celor trei stimuli” statuată cândva de un veteran, însă prudența lui Gringo rămânea, în principiu, diafană și autoliniștitoare), iar discuțiile se porniseră într-un carambol care făcea parte, destul de previzibil, din rutina infatigabilă a cercului. Un cerc în care toți se cunoșteau între ei, dar oricine era încurajat să se alăture, cel puțin până la primele semne că ar fi într-un film dubios.

        În absența lui Ciurtin, Ovidiu domina discuția și, pornind de la aventura hiperbolizată a unei călătorii cu avionul făcute recent de colegul de apartament al lui Grigore, Levent, tocmai revenit după o săptămână de blăneală la Amsterdam, începuse să monologheze (după încărcarea unui playlist burdușit de trip-hop și acid jazz care nu-l prea mulțumea în această fază a serii pe Cazimir) în binecunoscutul lui stil morbid-luxuriant, dornic să provoace reacții sau numai să le atragă atenția interlocutorilor:

        – Ceea ce se înalță, se prăbușește numaidecât – nimic din ceea ce omul a realizat nu iese din această paradigmă, pe care Edoardo Weiss a numit-o cu îndreptățire destrudo. În ciuda puzderiei de aparate de zbor ce survolează Pământul în lung și-n lat, și a acelora care părăsesc stratosfera împungând golul cosmic, himera străveche a omului de a cuceri înaltul a rămas un ideal pe care se amăgește degeaba că l-ar fi atins. Orașele aeriene vor rămâne ceva la fel de iluzoriu ca ideea că sufletele celor virtuoși își fac veacul pentru eternitate pe norișori pufoși, cântând la harpe-ngerești. Unul dintre regretele mele cele mai mari e că zepelinul a fost abandonat odată cu dezastrul maiestuosului Hindenburg. De altfel, interpretez ca pe o prevestire faptul că acest dirijabil legendar a fost mistuit de foc nu altundeva decât în Statele Unite. Dacă mi-aș putea alege sfârșitul, atunci aș vrea să mă întorc în 1937 și să mă-mbarc pe această cetățuie aeriană ce rezumă atât măreția, cât și instinctul mai degrabă adolescentin de autodistrugere ale poporului german.

        Privea în jur puțin îngrijorat. Nu prea reușea să le trezească interesul tovarășilor, ocupați să-și butoneze telefoanele sau să-i oprească din baletul lor pe cei câțiva chelneri ceremonioși pentru a mai agăța câte un pahar plin. În vremea asta, în partea cealaltă a curții se adunase un alt grup, mai numeros și cu siguranță mai jovial, către care câțiva dădeau semne că ar da să migreze. Hemoragia trebuia oprită din timp, așa că improviză încercând să obțină reacții:

        – Gândiți-vă că cele mai mari avioane ale timpurilor noastre au o autonomie de zbor de 15000 de kilometri, deci pot străbate cerul cam paisprezece sau cincisprezece ore. Doar jet-urile americane fără pilot pot zbura o zi întreagă, dar intrăm deja în logica unei lumi vidate de elementul uman, iar despre asta prefer să nu încep să vorbesc... Cea mai puternică și mai semnificativă lecție în legătură cu dimensiunea mistică a catastrofei aviatice e dată, prin violența totală a actului în care se abandonează, de către kamikaze. Experiența lor e mult mai elocventă decât a astronauților de pe Challenger sau Columbia, a căror moarte nu e cu nimic mai glorioasă decât a cuiva decedat într-un accident de mașină. Amintesc lucrurile astea fără să uit prăvălirile din înalt ce au în Phaeton sau în Icar niște precursori mitologici la drept vorbind destul de ridicoli...

        Se lăsă pe un scaun de răchită, scoțând dintr-un buzunăraș o sticlă de Stalinskaya din care luă o gură, stilul smuls, apoi se redresă încheind:

        – Da, ceea ce se înalță, se prăbușește negreșit – o știu cel mai bine delfinii, balenele, cașaloții, adevărații stăpâni ai planetei albastre: ei sunt cei dintâi ajunși la sateliții și la rachetele căzute de pe cer, la cabinele depresurizate ai căror ocupanți au ars la intrarea în atmosferă, aceste vietăți care și-au păstrat neștirbite instinctele, înțelegerea naturală pe care noi am pierdut-o, privesc primele prin hublouri, ating corpul fumegând al navetelor, mângâie conturul de metal topit, panourile și cablurile termorezistente, va fi fiind și compasiune acolo, dar presimțirile nu le-au înșelat niciodată: și în asta e tot mâna omului, deci a morții.

        Din expunerea îmbârligată a lui Ovidiu, Grigore, care tocmai revenise lângă grup cu un spliff demn de un jamaican pus pe treabă, reținuse doar cașaloți, depresurizat, instincte, ating și cabluri, iar în capul lui începuseră deja să se pună în funcțiune circuitele care conduceau de obicei la câte un poem jucăuș, simplu și autoironic pentru care ceilalți, după caz, îl invidiau sau îl admirau necondiționat. Grigore îl privi distrat pe Ovidiu, care se îndrepta către laptop, lămurit că totuși Cazimir avusese dreptate și că discuția pe care o inițiase nu avea flow din cauza muzicii, și îl întrebă pe cel mai serios ton posibil: „Auzi, Ovidiu, tu ai citit Ochiul căprui al dragostei noastre? Crezi că se merită?”, după care aprinse coziașul fără să mai aștepte un răspuns.

        Dinamica grupului se schimbase complet în doar câteva minute, iar când își făcu intrarea Ciurtin erau aproape toți tolăniți pe scaunele de grădină sau pe iarbă, visători și cu gândurile fărâmițate în aerul înserării.

        Era momentul ca Demetriade să coboare pentru a-și întâmpina oaspetele cel mai așteptat. Însoțit de soția lui, Ciurtin părea într-o dispoziție excelentă. Până când filatelistul încuie biroul și coborî scările, cei doi îi salutaseră deja pe prietenii și cunoscuții ajunși înaintea lor, făcuseră cunoștință cu Adelman, iar el îl recunoscuse într-unul dintre chelneri pe-un fost student dinainte să părăsească postul de asistent de la Universitate.

        – Bine ați venit, domnule Ciurtin.

        – Dragă domnule Demetriade, ne-ați făcut o primire de gală. Iar locul acesta ascuns de privirile lumii e o oază. Știți, sunt aproape douăzeci de ani de când trec pe Sfântul Silvestru ba dinspre Armenească, ba dinspre Popa Petre, și mereu am fost dornic să știu cui aparține această casă admirabil întreținută și, aș spune fără să exagerez, de o desăvârșită discreție. Ați ținut ascuns că sunteți ducele de Carcassonne al Cartierului Armenesc.

        – Sunteți prea generos cu un bătrân ușor impresionabil.

        – Impresionabil, dumneavoastră? râsul lui Ciurtin răsună în întreaga grădină. Dumneavoastră sunteți un personaj dintr-un roman pe care Culianu nu a apucat să-l mai scrie.

        – Nu pot decât să sper că asta-i de bine. Dar, apropo de comori ascunse, nu mi-o prezentați pe soția dumneavoastră?

        – Desigur, desigur, unde mi-e capul? Corina, te rog să mă ierți, și dumneavoastră la fel. Maniera în care am fost primiți m-a făcut și mai neatent decât sunt de obicei... Soția mea, Corina Ciurtin.

        – Încântat să vă întâlnesc. Alexandru Demetriade.

        – Soțul meu mi-a vorbit despre dumneavoastră.

        – Chiar așa? Da, trebuie să admit că primele noastre întâlniri au fost pentru mine destul de neobișnuite.

        – Fiți pe pace, cu Damian nimic nu e tocmai obișnuit.

        Firească și plină de grație, Corina zâmbi complice cu zâmbetul geamăn al lui Damian și făcu doi pași într-o parte, atingând tandru, ca din întâmplare, mâna soțului ei. În jurul lor se strânseseră Cazimir, Ovidiu, Miriam, Grigore, Ligia, Miron și încă vreo câțiva pe care Demetriade nu îi reținuse.

        – Cred că acum vă pot spune bun venit tuturor. Sper că nu mi-ați simțit lipsa, aveam câteva treburi urgente de rezolvat sus. Adelman, toarnă-mi și mie un pahar de prosecco.

        Adelman se execută, iar Demetriade își întoarse capul către Ovidiu, pe care-l studiase cu atenție de la fereastră, ascultându-i tiradele îndrăgostite de sine. Îi întinse o mână fermă:

        – Iată că ne revedem, domnule Comârzan.

        Deja pe jumătate beat, Ovidiu Comârzan își pierduse elocvența de mai devreme și nu mai era atât de înclinat, în fața gazdei sale, către bravade, ci începuse să se gudure, nu fără mici poticneli, pe lângă filatelist:

        – E o onoare să ne reîntâlnim la... în grădina dumneavoastră atât de primitoare. Dacă știam,... dacă aș fi știut că faceți asemenea pre... gătiri pentru noi, cu siguranță aș fi...

        – Lăsați, chiar nu e nevoie. Este plăcerea mea să vă am oaspeți în această seară. Știți, v-am auzit mai devreme, când tocmai mă pregăteam să cobor, vorbindu-le printre altele colegilor dumneavoastră despre dezastrul dirijabilului Hindenburg...

        – Îmi confirmați încă o dată convingerea că nu vă scapă nimic, interveni Ciurtin zâmbind.

        – Întâmplarea face că am ajuns să cunosc destul de multe lucruri despre Hindenburg, de fapt, despre epoca zepelinelor – pornind, desigur, de la munca mea. Dacă doriți, vi le pot împărtăși.

        – Chiar vă rugăm, i se răspunse pe mai multe voci.

        – Dar pentru asta haide să ne facem mai comozi.

        Demetriade se îndreptă spre unul dintre scaunele încă libere – pe majoritatea leneveau cei anesteziați sau nespus de meditativi după al doilea joint, scos parcă din mânecă de Grigore în minutele în care personajele principale ale serii se întreținuseră. Așezându-se, și lăsându-le tinerilor deveniți brusc foarte atenți răgazul să se regrupeze, amfitrionul își reluă povestea:

        – Există o serie de două timbre, de 50, respectiv de 75 de pfennigi, din timpul celui de-Al Treilea Reich. Au fost emise într-un tiraj sărbătoresc, pe 16 martie 1936, la mai puțin de două săptămâni după primul zbor al zepelinului Hindenburg, designat LZ 129. Nava avea să-și primească numele, inscripționat cu roșu în frumoasa scriere gotică pe care desigur că o cunoașteți, de-abia în 24-25 martie, deși comandantul Eckener îl oficializase mai devreme, în timpul primei călătorii, într-o discuție prin radio cu primarul Münchenului, pe când dirijabilul trecea pe deasupra orașului. În partea de sus a timbrelor e scris „Mit LZ 129 nach Nordamerika”. Și, așa cum spunea domnul Comârzan, exact în New Jersey s-a întâmplat teribilul accident. Ceea ce e însă cu adevărat interesant la aceste două timbre e că guma, stratul acela adeziv de pe spate, conținea acid sulfuric. Iar dacă guma nu e îndepărtată, cu trecerea vremii acidul cauzează apariția unor pete cafenii, acțiunea sa corozivă conducând în cele din urmă la dezintegrarea timbrului. Ironic, nu credeți?

        – Impresionant. O punere în abis a tragediei Hindenburgului. Ca o derulare cu încetinitorul, s-ar putea spune, a unei dezagregări prevăzute, doar că de data aceasta provocată de acidul sulfuric, și nu de întâlnirea hidrogenului cu energia electrostatică.

        Ovidiu era mândru că reușise să mențină coerența ultimei fraze și îl căuta din priviri pe Ciurtin, care se uita la el cu multă înțelegere.

        – Dețineți aceste două timbre? mai întrebă Ovidiu Comârzan, ce făcea eforturi vizibile să rămână ancorat în povestea lui Demetriade.

        – Vă imaginați că nu le puteam rata, se găsesc cu ușurință pe piață și au o valoare infimă. Lucrurile mai prețioase legate de Hindenburg sunt însă cele 372 de scrisori și cărți poștale salvate (dintr-un număr de 17000, câte erau la bord în momentul prăbușirii), unele dintre ele sunt pe jumătate arse, precum faimoasa carte poștală a mecanicului Albert Thasler, decedat în accident. Cartea colegului meu Dieter Leder, apărută anul trecut la Meersburg, le documentează până la ultima. Am avut ocazia să particip la o licitație la Düsseldorf, erau acolo câteva loturi de cel mai mare interes... Dar nu am de gând să vă plictisesc cu așa ceva.

        Asistența protestă, reclamând continuarea istoriei, și nu doar din politețe față de gazdă, însă Demetrescu nu dorea să intre în amănunte. Îi invită să se servească – bufetul suedez, căruia Grigore îi dădea deja târcoale de o vreme, cuprins de clasicele munchies ale junkiștilor, era așezat în cealaltă latură a curții, și abunda în delicatese, de la risotto cu fructe de mare, salată de quinoa cu merișoare, escalop de foie gras cu mandarine caramelizate și prosciutto crudo până la tot felul de frigărui fanteziste și un quiche eclectic cu broccoli și caju. Un meniu care l-a făcut pe Grigore să exclame: „Și voi care nu mă credeți când vă tot spun că extratereștrii-s deja aici!”

        Au mai fost deschise câteva sticle de vin și de prosecco, Ovidiu și-a terminat vodca și-a început să îndruge ceva despre decapitări, rețele cu conștiință și mașini care învață să plângă-n limbi moarte, Gringo a rulat la jointuri până i s-au terminat degetele, după care a trecut la treabă Levent, căzut și el la datorie, apoi Cazimir, până când Miriam s-a îndurat într-un final de ei luându-le povara de pe umeri. Cât despre mâncare, mai toți s-au arătat neputincioși în fața acelui belșug insolent din care s-ar fi putut înfrupta cum se cuvine doar o trupă de colecționari ieșiți la lumină după o licitație de două zile și două nopți.

        Rămași singuri, cum priveau soarele coborând peste turlele Bisericii Sfântul Silvestru, Demetriade rupse tăcerea:

        – Mă întrebam dacă e posibil să mă lămuriți în legătură cu un subiect la care mă gândesc de ceva vreme.

        – Firește, în măsura în care am vreo competență în domeniu.

        – Când ați venit, l-ați pomenit în treacăt pe savantul Culianu. Sunt sigur că știți mai multe decât mine despre acesta, trebuie să recunosc că eu îi cunosc biografia și opera la mâna a doua. Am citit foarte puțin, și nu fără sentimentul că nu sunt îndeajuns de instruit pentru a cuprinde toate referințele și implicațiile profunde ale gândirii sale. N-o să vă cer să-mi rezumați teoriile complicate pe care le vehicula, aș vrea să știu ce explicație găsiți enigmei morții sale. În mai '91, când s-a întâmplat execuția de la Chicago, eram întâmplător în America și am citit mult despre această crimă, dar admit că, deși cunosc ipotezele ce-i înconjoară moartea, nu am înțeles nici până astăzi mai nimic. Toate presupunerile peste care am dat mi s-au părut... cum să spun... mult prea convenabile.

        Damian Ciurtin ezitase pentru câteva momente, înainte de a-ncepe să vorbească pe un ton coborât:

        – Într-adevăr, povestea aceasta a fost mai mult decât un fapt divers atroce, cum ar fi spus un scriitor drag mie. Cunoașteți probabil, în linii mari, interesul profesorului Culianu pentru magie și științele oculte, practici în care se va fi inițiat dincolo de cunoașterea rațională și de dimensiunea strict istorică și teoretică a unui domeniu vast, cu ramificări extinse. Fără îndoială, moartea lui va rămâne, în ciuda supozițiilor gregare și a interesului reînnoit din vreme în vreme de tabloide, o taină. Nici doctrina rozicruciană nu a scăpat de trivializare, așa încât astăzi pot fi găsite nenumărate cluburi și confrerii, uneori nimic mai mult decât niște site-uri păduchioase în care tot felul de impostori sau de neghiobi duc în derizoriu doctrina, cu promisiunea inițierii, pentru o sumă oarecare, în misterele și în arcanele cunoașterii oculte... Ca să revin, e posibil ca Ioan Petru Culianu să fi ajuns la un nivel superior al acestui tip de cunoaștere, în care fusese introdus, nu așa cum se mai spune, prin intermediul doctrinelor New Age, ci primind cumva acces la principiile care conduc la dezvoltarea exponențială a facultăților psihice. Este o cale plină de pericole aceasta, și implică schimbări profunde în personalitatea cuiva care a apucat-o-ntr-acolo.

        – Ați afirmat că e posibil să fi primit acces, să fi fost introdus, ce vreți să spuneți prin asta mai exact?

        Deși își păstrase intactă postura, Demetriade era concentrat la fiecare cuvânt al interlocutorului său.

        – Lucrurile acestea nu se învață numai din cărți – iar Culianu le citise pe toate. Mai e nevoie de ceva pe lângă.

        – De un antrenament sau de o disciplină spirituală? De un maestru care să te ghideze?

        – Dacă preferați. E nevoie poate de un psihic fortificat. De un suflet puternic.

        – Cred că vorbim despre un om căruia nu-i lipseau... cum spuneți, dumneavoastră, poeții? – resursele interioare.

        – Nu putem ști... În aceste chestiuni lucrurile sunt ceva mai delicate chiar și decât în poezie, care e deopotrivă o artă a vulnerabilității și a rezistenței. Înclin să cred că binomul acesta elementar nu este însă aplicabil doctrinelor ezoterice. Poate că ceva din ceea ce ajunsese să cunoască profesorul Culianu în explorările sale a condus ireversibil către acest moment. Nu cred că e o prezumție extravagantă.

        Și adăugă, după o pauză în care băuse până la fund paharul pe care-l ținea în mână:

        – Ca o anecdotă, știți care au fost ultimele cuvinte pe care i le-a spus studentului său Argüelles, ultimul care l-a văzut viu, înainte de a se îndrepta către locul în care avea să moară? „It's nothing to fear, just a rite of passage”. Sigur, putem presupune că se referise de fapt la examenul pe care lingvistul american – care, apropo, predă azi la Universitatea din Chicago – urma să-l dea, sau că acesta a-ncurcat și mai mult, vrând-nevrând, datele enigmei.

        – Și totuși, doar nu credeți că a angajat pe cineva să-l împuște în cap în toaleta universității?

        – Nici nu aș fi putut spune așa ceva, deși acum că ați pomenit-o, această ipoteză îmi pare mai puțin absurdă decât altele difuzate entuziast în ultimele decenii. Că ar fi fost anihilat de serviciile secrete, că i-ar fi pus gând rău neolegionarii, fosta nevastă sau un amant gelos. Curată gândire de băcani și de chivuțe.

        Schiță un zâmbet vag, care i se șterse de pe chip după numai o clipă:

        – Vorbim despre forme de cunoaștere la care noi doi nu avem acces, decât poate mediat și provizoriu – după care uităm tot. Felul în care structura și compoziția materiei pot suferi transformări prin puterea gândului, proiecții mentale și telepatie, vizionarism, înțelegerea naturii iluzorii a timpului și a spațiului... Îmi pare rău, cu riscul de a vă dezamăgi: nu vă pot furniza o explicație mai concludentă de-atât.

        – Deci chiar credeți că toate aceste... aptitudini ieșite din comun sunt posibile?

        – Pe cât de banalizată a devenit, afirmația că orice e posibil nu își găsește o bază solidă în realitate, nu-i așa? Oare nu suntem învățați că fenomenele naturii, societății și gândirii se nasc și se dezvoltă în virtutea unor cauze, iar mișcarea lor este guvernată de legi obiective? Cunosc persoane credincioase care ar contrazice energic, în ciuda tuturor profețiilor și a miracolelor de care cărțile sfinte sunt pline, ipoteza cunoașterii nemăsurabile. Ce să mai vorbim despre oamenii pragmatici și concreți, categorie din care cred că faceți parte, și pe care de altfel o prețuiesc tocmai pentru că – citez din memorie o expresie a lui Culianu din ultimul său interviu, apărut cu o lună înainte de a pieri – comunică resorturile realității într-un mod plauzibil.

        – Până nu demult, și eu credeam la fel. Am fost educat în spiritul materialismului dialectic, nu că aș fi dat prea mare importanță acestor teorii maculate de o ideologie care s-a văzut ce a fost în stare să producă. Însă toate convingerile mi-au fost zguduite de unele experiențe trăite în ultima vreme...

        Discuția fusese întreruptă de venirea înspre cei doi a unui grup volubil și vizibil amețit. Finalul serii se apropia, iar înainte de iminenta părăsire a grădinii filatelistului, Demetriade l-a luat deoparte pe Damian șoptindu-i confidențial:

        – Domnule Ciurtin, aș dori să mai rămâneți, dacă este posibil, după încheierea ostilităților. Noi doi avem de vorbit mai pe îndelete.

        – Desigur. O să-i explic Corinei și, de îndată ce veți da semnalul, îi voi chema un taxi care s-o ducă acasă.

        – Vă mulțumesc. Înseamnă mult pentru mine.

        Făcu o pauză, trăgând adânc aer în piept.

        – Știți, cred că de acum vă pot spune adevărul. Mai am probabil doar câteva luni de trăit și o dilemă căreia nu reușesc să-i găsesc dezlegarea. Trebuie să împărtășesc cu cineva ce am descoperit în ultima jumătate de an, înainte ca asta să mă transforme într-o stafie.

        – Sunt în întregime la dispoziția dumneavoastră, a mai adăugat cu emoție Damian Ciurtin.

        În Cartierul Armenesc se lăsase o beznă adâncă, prin care cineva parcă ar fi târât de păr un cadavru.