Chiar și comorile îndelung tăinuite mai trebuie arătate din vreme-n vreme. Așa că săptămâna asta am transcris, după îndelungi căutări care m-au condus la această carte, un fragment din poemul central al Îngeriadei (1993) lui Judith Mészáros. O făptură enigmatică despre care aș spune fără să stau pe gânduri (dacă acest cuvânt nu ar fi fost demonetizat prin folosirea necontrolată) că este, în puținul lăsat, o mare poetă. Motiv pentru care țin să-i facem portretul (chiar așa, cețos, cu tremurânde contururi) în numărul 18, din toamnă, al revistei „Poesis internațional.”
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu